În ultimii ani am văzut un curent din ăsta de nostalgie – lumea este fascinată de vechi în egală măsură cu cât este uimită de perspectivele oferite de viitor. Iar asta se resimte și-n jocuri, unde, de vreo cinci ani, hai poate mai bine, termenii de “remaster” și “remake” sunt întâlniți din ce în ce mai des. Unele dintre jocurile astea au fost bune, altele mai puțin. Însă pentru mine un exemplu de remake făcut cu cap a fost, fără doar și poate, Mafia: The Definitive Edition – a adus un joc din copilăria mea în fața unui public diferit, acum format și din nostalgici, și din generațiile noi. Recepția a fost fenomenală, iar seria Mafia părea că a renăscut. Așa că vestea unui prequel construit după formula Definitive Edition mi-a aprins imediat interesul și m-a făcut să aștept cel mai nou joc din serie, Mafia: The Old Country, cu sufletul la gură.
Pe data de 8 august 2025, dis de dimineață, mă trezesc cu mesaj de la colegul Cătălin: “A venit codul.” PETRECERE! BUCURIE! Imediat am pus la descărcat pe PlayStation 5. Au trecut câteva minute, fix cât să-mi trag o cană de cafea mare lângă mine, și-aud chiuiala consolei, care parcă urla după mine: “Hai bă grasule la joacă!” Am dat Play, iar restul… restul a fost o experiență fenomenală despre care vreau să vă povestesc după ce-am apucat să termin jocul și să completez o bună parte dintre trofee. Deci să fie intro, fie el și scris!
Originile răului
Termenul de mafie a apărut undeva în secolul 19 în Sicilia. Pe atunci, dacă erai un spirit mai independent, mai curajos, erai un adevărat “mafioso” – ori după cum îi zicem în Limba Română, combinatozaur. Și cum spiritele rebele se lovesc adesea cap în cap cu marile puteri, în urma unor presiuni politice din acea perioadă în zona Siciliei ia naștere o grupare secretă, numită Cosa Nostra. Sau după cum a ajuns cunoscută în toată lumea, Mafia Siciliană.
Acțiunea din Mafia: The Old Country, ne poartă fix prin aceste vremuri istorice și ne arată cum era viața oamenilor, dar și motivele pentru care au ales să părăsească în număr atât de mare locul ce le era casă, în căutarea visului American. Acțiunea se peterece fix la începutul secolului 20, pe când diferitele familii mafiote se luptau pentru hegemonia regiunii. Asta în timp ce vulcanul din zonă era activ, cauzând cutremure și panică printre oameni. Tu ești Enzo, un carusu care ajunge fără voia lui să fie sclav într-o mină, cu un singur vis: să evadeze. Într-o bună zi, oportunitatea se întrevede, iar asta este prima piesă de domino care pune în mișcare narațiunea jocului. De la un tânăr fără șanse, Enzo ajunge un membru al mafiei și intră într-o viață cu totul nou. Ce nu știa el la acel moment era că noua sa viață avea să devină cel puțin la fel de periculoasă ca cea pe care dorea s-o uite.
Mafia: The Old Country se întinde pe 15 capitole, iar ca timp ar trebui să îți ia undeva între 8 și 10 ore ca să termini povestea. Iar dacă ești disperat ca mine și vrei să obții toate trofeele, o poți face dintr-o bucată. Deși v-aș recomanda cu mare căldură să jucați minunăția asta fără spoilere și fără presiunea trofeelor, întrucât povestea este presărată cu momente interesante, răsturnări de situație, personaje complexe și un pacing foarte ok, similar cu cel din The Definitive Edition.
Mi-a plăcut faptul că Hangar 13, dezvoltatorii jocului, au ținut cont de lore-ul seriei și l-au făcut pe Leo Galante personaj secundar aici. Știți voi, mentorul lui Vito din Mafia 2. Alături de el avem ocazia să-i vedem în tinerețile lor și pe falsificatorul Giuseppe Palminteri, care a ajuns cel mai bun profesionist în aria sa odată fugit în Empire Bay, dar și alte două personaje destul de importante: Frank Vinci, capul familiei mafiote Vinci din Mafia 2, dar și Sam Trapani, unul dintre cele mai importante personaje din Mafia: The Definitive Edition.
Mafia rămâne un joc ca pe vremuri
Cel mai solid element la Mafia: The Old Country rămâne însă gameplay-ul care urmează un sistem old-school. Harta în sine este măricică și deschisă explorării, dar similar cu The Definitive Edition, dacă vrei să te plimbi de nebun ai ocazia s-o faci separat de poveste. De-a lungul narațiunii vei fi ținut de mână în ceea ce este o experiență liniară. Dar este spațiată destul de bine cât să nu vezi mereu aceleași locații și nu apuci să te saturi de Sicilia anilor 1900 – după ce-am terminat jocul am intrat în modul free-roam și am luat harta la pas în căutare de locații noi și frumoase.
Nu ai foarte multă varietate – câteva arme mari și late, pistoale, carabine și shotgun-uri, câteva cuțite în diferite forme și dimensiuni, și cam atât. Fără personalizarea armelor, atașamente sau nebunii de genul ăsta. Și sincer, nu pot spune că m-a deranjat vreo secundă treaba asta pentru că nu shooting-ul face Mafia: The Old Country să fie jocul care este. Și ca să vorbesc strict despre sistemul de shooting din joc, este destul de satisfăcător cu one-shot-uri la cap și adversari destul de echilibrați. Te mai ciupește un sniper de la 100m, mai dai și tu trei headshot-uri cu revolverul mai ceva ca-n CS, e interesant.
Luptele cu cuțite sunt și ele un element important din experiența Mafia: The Old Country, făcându-și apariția de câteva ori de-a lungul poveștii. De obicei servesc ca boss-fights, ceea ce duce la niște introuri demne de Mortal Kombat. Există și elementul stealth în joc, cu un sistem de cover care-ți permite să treci dintr-o ascunzătoare în alta rapid, dar și niște adversari cam chiori. Poți să îi mai păcălești cu o monedă sau sticlă aruncată într-un colț, iar odată ce-i iei pe la spate poți fie să le dai dormeo, fie să le iei gâtul cu șuriul.
Pe partea de navigație vei folosi cel mai mult cai și mașini. Harta e destul de mare, astfel recomand traversarea ei cu vehicule. Și aici ai de unde alege, de la mașini inspirate de Model T-ul de la Ford, până la hot-rod-uri istorice pentru curse pe circuit. Dacă dai de-un deal, se mișcă mai greu. Dacă le dai de pereți destul, scot fum și cedează nervos. Poți să rămâi și fără combustibil, deși în modul story mi se pare aproape imposibil să faci asta. Ah, iar în meniu avem un toggle care ne permite să activăm modul de simulare pentru vehicule, care face controlul ceva mai sensibil, dar și mașinile mai nărăvașe. Să fiu sincer, mi s-a părut destul de amuzant să fac drift-uri pe gravel cu mașini de la începutul anilor 1900.
Enzo poate fi și el aranjat mai frumos, însă cele mai multe opțiuni sunt blocate în spatele unui toggle din meniu. Dacă-l lași dezactivat, vei purta doar hainele pe care le găsești prin story și frizura va fi aleasă automat în funcție de poziția ta în familia mafiotă. Dar sincer, ai atât de multe chestii dintre care poți alege încât e și păcat să te limitezi de dragul acurateții istorice.
Nu există vreun skill-tree, opțiunile de personalizare sunt pur cosmetice și destul de limitate, iar jocul ca și complexitate nu este ceva wow. Mafia: The Old Country este la fel de old-school ca și povestea sa, astfel cred că targetează un public ceva mai bătrân. Chiar vedeam niște discuții pe reddit cu niște unii care se plângeau că nu ai nivel de progresie… într-un joc de 10 ore bă băiatule. Battle Pass-ul mai lipsea, și puteau să nu-l lanseze după mintea jucătorilor de Fornite of Duty.
Optimizare de 2025
Bine, nu totul este numai lapte și miere pentru că Mafia: The Old Country este dezvoltat folosind motorul grafic Unreal Engine 5. Are problemele specifice, se mișcă ca atare, dar nu arată pe măsura numelui. Vizual, este un mix între meh și wow, însă pe PlayStation 5 nu pot spune că m-a surprins. Pe alocuri arată a joc de PS3, mai ales în sesiunile de condus, dar strălucește în cinematice și anumite momente în care admiri peisajele Italiene superbe. As per usual, avem de ales între modurile Fidelity și Performance, dar vă spun din start că niciunul nu oferă framerate stabil pe PS5 Slim.
Pe modul Fidelity să zic că aveam ceva mai mult anti-aliasing și rezoluția în sine se vede cu ochiul liber că e mai mare, însă nu arată destul de bine cât să merite să te limitezi la 30FPS… când le prinde. Iar pe modul Performance experiența a fost de multe ori stabilă, însă am experimentat dip-uri de peformanță de-a lungul celor 10 ore de gameplay – nu a fost ceva care să-mi strice cheful sau să-mi stea în calea progresiei din joc, dar merită menționat. Cât despre stabilitatea în sine, am avut un total de trei crash-uri în trei zile. Nu-i ideal, dar din nou, nici atât de grav încât să depunctez mult. După primul update deja era reparată situația.
Din fericire, atenția a picat acolo unde era nevoie, astfel personajele arată foarte bine și reușesc să-ți vândă povestea cu voice acting foarte bun, mimică a feței decentă și o livrare foarte mișto. Atmosfera este completată de un soundtrack șmecher rău, interpretat de Orchestra Națională din Cehia și compus de Brian Transeau – BT. Tot el s-a ocupat și de muzica din Alpha Protocol, jocul din 2009 al celor de la Obsidian Entertainment.
O surpriză plăcută
Sunt fericit cu lansarea asta, vreți să vă mint?! Mafia: The Old Country putea fi mult mai mult de atât, și poate că o formulă de joc masiv care să se ia la trântă cu lumile din GTA ar fi mers. Dar sunt de părere că nu e cazul aici. După Mafia 3 era clar că seria asta nu a fost vreodată gândită pentru a răpune behemotul numit GTA, deși asemănările sunt inevitabile. Așa că nu pot decât să mă bucur că după The Definitive Edition, dezvoltatorii au înțeles ce merge și ce nu, oferindu-ne mai de grabă un joc axat pe storytelling decât pe ideea de open-world cu criminali.
The Old Country are un aer aparte, o poveste interesantă, gameplay old-school care îți permite să te bucuri de joc fără să pierzi 15 ore în meniuri, plus momente în care arată fenomenal. Lucruri negative sunt, evident, dar nu m-au deranjat destul de tare cât să numesc lansarea bușită sau ceva. Per total, ce primim aici este un joc corect la preț de 50€ într-o piață în care Mario Kart se vinde cu 80. Te face să te gândești la chestii.
