Âââh, cheateri în jocuri – una dintre principalele probleme ale gamerilor moderni și care, din perspectiva mea cel puțin, distruge experiența de multiplayer online. Însă lucrurile n-au fost așa mereu, iar acum muuulți ani ideea de cheat code se referea mai de grabă la o combinație de taste care odată introdusă îți oferea viață nelimitată, mai multe arme, ori diferite abilități. Eu sunt Marinake, iar astăzi vreau să aruncăm o privire la cheat-uri: de la faimosul Konami Code și foile cu parole pentru GTA scrise de mână, până la gibonii moderni care folosesc spinboți și alte nenorociri din astea sinistre pentru că sunt ultimii noobi.
De unde au apărut cheat code-urile?
Ideea de cheat code își are originile în primii ani ai gamingului și au apărut ca și unelte de testare pentru dezvoltatorii jocurilor. Pe vremuri nu existau departamente de Q&A, nu erau echipe de zeci de oameni care testau jocuri, iar dezvoltatorii vremii aveau și asta în fișa postului. Așa că aveau nevoie de metode prin care să testeze diferite aspecte ale jocului, astfel a apărut conceptul de cheat code: o combinație de controale care odată introdusă corect dă trigger unei acțiuni în joc.
În felul ăsta, dezvoltatorii puteau testa ce bucăți de joc voiau fără să trebuiască să-l parcurgă pe tot ca să capete acces. Mai erau diferite chestii din astea de debugging, însă de departe cel mai popular cheat era cel de invincibilitate – God Mode, că sună mai melodios. Ori codul ăla care îți dă viață și gloanțe nelimitate.
Cel mai faimos exemplu de cheat code a apărut prin anii ‘80 și probabil vă sună extrem de cunoscut: sus, sus, jos, jos, stânga, dreapta, stânga, dreapta, B, A – codul Konami. Acesta a fost introdus în portarea unui joc numit Gradius de către Kazuhisa Hashimoto care a uitat de el și a rămas ascuns în versiunea finală a jocului. Pentru o vreme lumea n-a știut, dar odată ce gamerii s-au prins care e treaba și ce face această combinație de butoane, vestea s-a răspândit atât de rapid și a fascinat gamerii atât de tare încât a rămas în istorie și mai vedem referințe în pop culture până și-n ziua de astăzi. Ba chiar este folosit și-n jocuri care NU sunt de la Konami, precum Little Big Planet 2, Bioshock Infinite sau Dead by Daylight.
Deci, înainte de hesoyam și seaways, a existat codul Konami – o greșeală a unui singur dezvoltator care a dus la una dintre cele mai tari practici în gaming. Pentru mine, anii de glorie ai jocurilor rămân 2000, când eram puștan și mă jucam GTA Vice City și San Andreas toată ziua. Aveam un mic caiet cu codurile scrise și de fiecare dată când auzeam unul nou de pe la prieteni îl țineam minte ca să-l trec acolo. Meam, simt că am un gol în stomac!
Gamerii creează cheat-uri
Deși codul Konami n-a fost primul astfel de cheat, cu siguranță a fost cel care a popularizat tactica asta odată ce-a fost introdus în Contra, un joc care făcea furori la timpul lui. Dar treaba n-avea să rămână mult timp limitată doar la coduri de debugging care-ți dau puteri, pentru că-n 1990 aveam să fim martorii lansării lui Commodore 64, o consolă care rula casete, floppy-uri și cartridge-uri, iar pentru a rula jocul îl încărca înainte în memoria internă.
Dacă îți știai hardware-ul la acea vreme, puteai accesa foarte repede adresele de memorie care controlau diferite aspecte ale jocului. După aceea, folosind limbajul de programare BASIC, gamerii foloseau comanda POKE cu care schimbau valoarea unei adrese de memorie. Adică puteai modifica singurel cât HP ai, să modifici ce damage fac armele, și-așa mai departe.
Și cum internetul nu era încă mare pe-atunci, astfel de comenzi și combinații au ajuns să fie populare în revistele dedicate gamingului. Odată cu avântul internetului de la finalul anilor ‘90 am început să avem și forumuri dedicate pasionaților de jocuri video – țin minte că prima și prima dată am dat de ComputerGames.ro acum muuuulți ani, și când mă uitam în urmă vedeam discuții de dinainte de 2000 în care oamenii împărțeau tot felul de informații – mai o parolă de GTA, mai o poză cu vreo vedetuță relevantă atunci în costumul dat de mă-sa natură; vremuri frumoase. În afară deja începeau să apară chiar și reviste dedicate, precum Nintendo Power.
Bine, acum să nu credeți că gamerii erau atât de deștepți pe-atunci încât să desfacă ei fiecare joc în parte. De multe ori, chiar dezvoltatorii erau cei care dezvăluiau ce adrese de memorie controlează ce aspect al jocului, astfel se bazau pe creativitatea gamerilor pentru a descoperi cheat-uri noi.
Treaba asta a mers câțiva ani, până când PCB-urile cu jocuri au început să fie încastrate în carcase. Jucătorii nu puteau pur și simplu să mai umble în joc, mai ales că acum apăreau diferite console, fiecare cu formatul ei proprietar de stocare. Dar asta n-a însemnat un sfârșit pentru cheateri, ci mai de grabă schimbarea a fost văzută ca o nouă provocare. Și uite-așa au luat naștere primele dispozitive numite Game Genie – adaptoare în care băgai caseta cu jocul, în loc să o introduci direct în consolă. Iar odată introdus codul jocului în acest dispozitiv, puteai controla la fel de ușor ca înainte diferite chestii în joc. Fiind o bucată de hardware separat, vă dați seama că deja era o industrie formată în jurul acestui Game Genie.
Gamingul se mută pe PC
Lucrurile au mers așa preț de câțiva ani, dar odată cu evoluția hardware și software sarcina gamerilor a devenit din ce în ce mai dificilă. Însă o nouă era a jocurilor avea să dea startul unei adevărate renașteri. Iar când PC-ul a devenit platforma principală de gaming a introdus cu el, pentru prima dată, termenul de trainer. Ce face el? Păi este un fel de Game Genie, dar în loc să fie o unealtă fizică pe care o bagi în consolă, softul ăsta rula alături de jocuri și putea să modifice codurile de memorie ale acestora prin intermediul unei interfețe grafice – Cheat Engine este un exemplu foarte bun care-mi vine în minte.
Însă nu toți dezvoltatorii de jocuri erau împotriva acestor tactici, iar când jocuri precum DOOM, Quake și Half-Life au introdus consola de comenzi, libertatea a ajuns în mâinile gamerilor. Bine, astea trei merg mână în mână pentru că aveau la bază același motor grafic, iar prin introducerea consolei aveam un panou de comandă nou-nouț. Îți afișează informații diverse, de la statistici despre joc și server, dar știe și să preia comenzi. Probabil jucătorii de DOOM îți amintesc de IDDQD și IDKFA, codurile de invincibilitate și arme, iar ceva mai târziu, în jocuri precum Counter-Strike 2 încă poți schimba gravitația, poți activa wireframe-ul jucătorilor și așa mai departe – evident, în moduri de joc offline.
Odată cu avântul accelerat al PC-ului ca platformă, o altă arie avea să ia naștere și să se dezvolte: gamingul multiplayer online. Deja se întrevedeau primele sale forme prin campionatele LAN de DOOM și Quake, care mai târziu au dus la primele turnee profesioniste de Counter-Strike. Și tot prin această perioadă luau naștere cheat-urile așa cum le știm și ne enervează în 2025.
Brusc, parolele sau codurile nu mai erau doar o modalitate de a te distra în jocuri single-player mai departe de limitele impuse de dezvoltatori – deja cheat-urile ofereau avantaje competitive în jocuri online, acolo unde unii oameni se iau mult prea în serios. Iar aici vorbesc despre cheat-uri nesimțite, precum aimbot și wallhack. Iar primul astfel de cod se zvonește că a apărut prin anul 1997 pentru jocul QuakeWorld, iar de-acolo s-a format o industrie însăși. Codurile astea au devenit din ce în ce mai populare și mai ușor de utilizat, iar serverele de Counter-Strike au ajuns infestate de jucători cu cheat-uri.
Pe măsură ce jocurile online au continuat să apară ca ciupercile după ploaie, metodele anti-cheat au început să devină și ele populare prin rândurile dezvoltatorilor. Iar de atunci zici că este un joc de-a șoarecele și pisica între studiourile de jocuri și jucătorii care nu vor decât să strice experiența tuturor. În anumite cazuri sistemele de protecție funcționează bine-mersi și nu lasă prea mulți paraziți să treacă, dar lucrurile au ajuns atât de rău încât unele companii au început să dezvolte soluții mai serioase.
Și uite-așa au apărut sistemele anti-cheat care se instalează la nivel de kernel, adică undeva la baza sistemului de operare, acolo unde niciun hack 3rd party nu va ajunge prea curând. Numai că asta ridică mari semne de întrebare referitoare la siguranța datelor din sistem. Adică nu e doar Windows-ul la mijloc, ci încă ceva precum Riot Vanguard care se instalează fix lângă el și are acces la foarte multe chestii… puțin cam multe dacă mă întrebați pe mine. Tocmai de asta nici nu sunt mare fan al acestora, iar singurele companii care ajung atât de aproape de sistemul meu de operare vor fi Valve și poate Rockstar – restul să fie sănătoși, le cumpăr jocurile pe PlayStation.
De ce folosim coduri, și oare ne vom opri vreodată?
Din nefericire, treaba asta cu cheatingul în jocuri ține și de alți factori, gen cerere și ofertă. Realitatea este că jocurile competitive au devenit atât de immersive în ultimii ani încât mulți uită că nu sunt reale. Iar în goana după glorie virtuală, sau măcinați de tot felul de frustrări, unii așa numiți gameri aleg să trișeze online.
Înțeleg și că jocurile în sine nu prea mai sunt create ca să sporească competiția. Acum e mai important să introducem păcăneaua skin-urilor în CS, și să ne alerge Nikky Minaj cu lasere în ochi prin Call of Duty. În goana de a atrage un număr cât mai mare de playeri, unele studiouri introduc tot felul de nesimțiri de sisteme de ranking, iar pentru mine farmecul gamingului online începe să moară ușor-ușor. Și poate că era și timpul, mai ales că cele mai bune jocuri din ultimii ani au fost single-playere, într-o piață în care mai toate marile corporații aleargă după următorul GTA Online… următoarea vacă pe care să o poată mulge de vreun miliard de coco.
Și uite așa, de la simple coduri de debugging pe care dezvoltatorii le foloseau pentru testare, a luat naștere o întreagă industrie. Există chiar și rețele underground de vânzare de cheat-uri pentru diferite jocuri și sumele care se învârt pe acolo sunt șocante. Dar până să ajungă asta, ideea de cheating în jocuri ne-a făcut copilăriile mai frumoase multora dintre noi și a creat niște amintiri pe care le vom uita cu greu.
