The Secret Agent, scris și regizat de Kleber Mendonça Filho, este unul dintre cele două filme străine incluse pe lista celor 10 selectate pentru a se lupta la coroana Oscarurilor, categoria Best Picture, de către Academia de film americană (celălalt fiind Sentimental Value). Brazilia reușește să dea astfel, doi ani la rând, un nominalizat la Best Picture, precum și la Best International Feature, categorie pe care a și câștigat-o anul trecut, cu excelentul I’m Still Here.
Filmul spune povestea lui Marcelo, un expert în tehnologie care, în Brazilia anului 1977, controlată de o dictatură militară, se întoarce acasă în orașul Recife, de unde vrea să găsească o cale de a scăpa din țară. Pe urmele sale se află asasini plătiți, iar Marcelo, interpretat de Wagner Moura, care este și nominalizat pentru premiul de cel mai bun actor în rol principal, va cunoaște câteva personaje a căror situație nu e foarte diferită de cea în care se află și el.
Aici stă principalul atu al peliculei lui Filho din punct de vedere narativ, în aceste povești secundare ale personajelor care se află în situații similare cu cea a lui Marcelo, care au fost persecutați și se tem acum de propria lor țară. Există un moment de unitate între aceștia în partea a doua a filmului, foarte bine scris și filmat, în care personajele lasă, rând pe rând, măștile să cadă.
The Secret Agent este un film de 2 ore și 41 de minute, iar asta se simte destul de mult. Există un întreg subplot cu un picior de om găsit într-un rechin care fascinează întregul Recife, care are ceva substrat, însă se simte adesea destul de lipsit de vreo necesitate. Scena în care culminează această poveste, una parcă desprinsă dintr-o parodie de film horror, se simte atât de nelalocul ei încât pentru câteva secunde a trebuit să verific dacă încă mă uitam la The Secret Agent. Aduce aminte în acest sens de Zone of Interest al lui Jonathan Glazer, un alt film care avea niște scene bizare întrepătrunse în povestea principală care nu au servit la nimic decât la o profunzime închipuită.
Wagner Moura face o interpretare excelentă, dar nu este cea mai bună din cariera sa (onoarea aceea încă îi revine rolului din Puss in Boots: The Last Wish). Marcelo dă impresia unui om care este într-un oarecare control inițial, până când aflăm mai multe despre personajul său și realizăm că, de fapt, nu prea a avut cum să dețină vreodată controlul situației sale. Un geniu tehnologic, cu o minte excelentă și o mândrie profesională pe deplin meritată, Marcelo este o altă victimă a unui regim dictatorial necruțător, o poveste pe care am văzut-o și în I’m Still Here de anul trecut, doar că atunci era parcă pusă în scenă ceva mai bine.
În schimb, povestea din The Secret Agent scârțâie destul de mult. Deși are 2 ore și 41 de minute, sunt extrem de multe fire narative care se încâlcesc în tot acest timp, iar unele dintre ele nici nu par că ajung la final. Astfel, lasă impresia unui film care are o poveste bună de spus, dar pe care nu prea știe cum să o spună. Soarta unor personaje este dezvăluită într-un mod foarte „matter of fact”, adică extrem de lejer, de parcă cineva ar citi rubrica de horoscop din ziar. Alte personaje se simt destul de lipsite de substanță și bidimensionale. Iar altele au mistere pe care doar le deduci, fără vreo confirmare sau finalitate.
Vizual, The Secret Agent se face oarecum vinovat de acea glumă folosită adesea pentru filmele americane atunci când există o scenă la sud de graniță, în Mexic. Filmul are o tentă de culoare, ceva mai slabă din fericire decât clasicul galben din exemplul dat, dar una pe care ajungi să o observi destul de ușor. Cu toate astea, oferă un plus la capitolul atmosferă, prin look: e foarte murdar, personajele sunt mai mereu transpirate, și Recife are un aspect de oraș care ascunde ceva frumos, dar nu poți ajunge la acel ceva decât dacă dai la o parte pâcla de mizerie și cenușă care s-a depus la suprafață.
