„6 sezoane și un film” e o dorință celebră legată de un sitcom foarte iubit care s-a terminat acum mai bine de 10 ani: Community. Fanii Community au primit cele 6 sezoane mult visate, dar filmul pare că nu va mai deveni vreodată realitate. În schimb, fanii Peaky Blinders se pot bucura fix de asta după lansarea lui The Immortal Man, pelicula care are ca scop trecerea de la serialul original la un spin-off nou, cu un alt set de gangsteri care conduc Birmingham.
Regizat de Tom Harper și scris de Steven Knight, Peaky Blinders: The Immortal Man ne readuce în universul deja celebru al paltoanelor și șepcilor Newsboy, de data aceasta în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Tommy Shelby, interpretat bineînțeles de același Cillian Murphy, a pierdut tot în finalul sezonului 6 din Peaky Blinders, iar acum îl găsim retras, uitat de lume, mai mult o legendă decât o ființă în carne și oase, care mai are un singur prieten în întreaga lume.
Doar că, bineînțeles, ceva trebuie să se întâmple ca să îl scoată la lumină și să avem un film, iar acel ceva este un complot pus la cale de naziști prin care vor să prăbușească complet Marea Britanie. Tim Roth, aflat în rolul antagonistului, încearcă să-l convingă chiar pe fiul lui Tommy, Duke Shelby (interpretat de Barry Keoghan), să-l ajute să ducă la bun sfârșit acest plan.
Interpretările sunt excelente, la fel ca în serial: Cillian Murphy pare că s-a născut să fie Tommy Shelby, iar în prima jumătate de oră poți să vezi în fiecare expresie facială și gest oboseala pe care a acumulat-o în toți acești ani. Bântuit de fantomele propriilor decizii și rămas doar cu un singur prieten alături, Tommy duce un trai singuratic inițial, dar pare că revine la viață atunci când pune din nou paltonul și șapca pe el și trece la treabă.
Tim Roth e un antagonist în purul stil Tim Roth, fără scrupule, dar foarte carismatic. Nu e la fel de memorabil ca alții din serial, deși se face vinovat de o moarte destul de importantă, dar prima scenă pe care o împarte cu Barry Keoghan îl confirmă ca fiind o amenințare serioasă.
Barry Keoghan e bun în cam orice rol pe care îl joacă, iar aici nu face o notă discordantă. Nu aș zice că există foarte multă chimie tată-fiu între el și Cillian, dar scenele pe care le împart sunt relativ emoționante. Rebecca Ferguson pare puțin ieșită din peisaj, pentru că personajul său nu are suficient timp să respire și să te facă exact să înțelegi ce vrea și care e rolul pe care îl are.
Povestea e bună, dar nu oferă nimic cu adevărat special. Filmul se simte mai degrabă ca un episod de 2 ore de la mijlocul unui sezon decât ca o concluzie epică la un serial de 6 sezoane. Probabil că asta e însă și pentru că Steven Knight a oferit deja concluzia epică în ultimul episod din serial, iar ce avem aici e mai degrabă un epilog, care spune ultimul capitol din povestea lui Tommy Shelby – lucru pe care mulți fani nu au fost capabili să îl înțeleagă. Vedem scurte momente din vechiul Tommy, dar el însuși privește această aventură ca un ultim dans și o șansă pentru a-și ajuta fiul să-și aleagă un drum în viață.
Cea mai mare critică pe care o poți avea legată de film privește soarta lui Arthur, care e abordată într-un mod…cel puțin discutabil. Se trece cu vederea un pic prea repede peste acel moment, care ar trebui să fie unul extrem de emoționant și care să pecetluiască într-o oarecare măsură soarta pe care o va avea Tommy Shelby.
Cel mai bun lucru din firul narativ din The Immortal Man este chiar finalul, unul perfect pentru o astfel de poveste și absolut natural. Pe o melodie absolut superbă, „Hunting the Wren” de la trupa irlandeză Lankum, avem parte de o imagine care nu are cum să nu îți rămână întipărită în memorie și de o ultimă scenă care definește întreaga călătorie a lui Tommy Shelby prin Birminghamul anilor ‘20 și ‘30.
Coloana sonoră este și ea excelentă, de la reinterpretarea melodiei care deja a devenit asociată cu serialul, „Red Right Hand” de la Nick Cave & The Bad Seeds, până la „Angel” de la Massive Attack, cântată de un membru al trupei Fontaines D.C. S-a lucrat mult la alegerea pieselor potrivite pentru anumite momente din film și lucrul acesta chiar se simte.
Vizual, The Immortal Man e cam la fel ca serialul: gri, întunecat și mohorât. E amuzant că am citit un review în care cineva se plângea că e prea întunecat totul. I mean, vorbim de Birmingham, un oraș industrial, în 1940 – cam unde ai putea să-ți dorești să existe culori? Efectele speciale arată bine, iar cele câteva scene de luptă aduc și ele aminte de momente din serial, deși nu-s la fel de violente și de impresionante.
