Trăim o adevărată renaștere a jocurilor cu ninja, samurai sau tot felul de luptători din perioade istorice sau din mitologiile Asiei. Sekiro, Ghost of Tsushima și Yotei, Black Myth: Wukong și acum Onimusha: Way of the Sword (iar în curând Phantom Blade Zero) aduc în prim plan un gen care era foarte popular pe vremea PlayStation 2: titluri unde acțiunea este pe primul plan, iar povestea este acolo doar ca să ne împingă mai departe. Diferența este că Onimusha face parte dintr-o serie bine stabilită, iar acest nume vine cu anumite așteptări, din partea fanilor vechi. Totodată, lipsa acestei serii din mentalul colectiv al gamerilor pentru ultimii 20 de ani oferă celor de la Capcom o ocazie unică pentru a reinventa seria într-un stil modern. Din fericire, le-a ieșit, însă este important de menționat că noul Onimusha: Way of the Sword nu este un joc pentru oricine.
Un nou erou într-o serie emblematică
Pentru că a trecut destul timp de la ultimul titlu al seriei, noul joc nu are un număr în coadă și nici nu se așteaptă ca gamerii să fie prea mult familiarizați cu universul. În afară de mici elemente pe ici, pe colo, care fac trimiteri subtile la jocurile anterioare, noul Onimusha pare să fie un adevărat „reboot”, cu tot ceea ce implică asta, însă păstrează și câteva „semnături” care să înrădăcineze acest joc în faimoasa serie.
Întotdeauna, jocurile Onimusha au fost definite de două lucruri: eroul principal trebuia să fie interpretat sau măcar să împrumute înfățișarea unui actor din cinematografia japoneză, iar jocurile să includă personaje istorice, reinterpretate pentru poveștile „fantasy” pe care le prezintă. Astfel, am ajuns la noul eroul poveștii, Myiamoto Musashi, un samurai real din secolul al XVI-lea, unul dintre cei mai buni luptători ai vremurilor respective, care este portretizat în joc cu chipul lui Toshiro Mifune, actor decedat încă din 1997, dar reprezentativ pentru acest gen de eroi stoici în filmele clasice cu samurai (unul dintre actorii preferați ai legendarului Akira Kurosawa, cu care a colaborat des de-a lungul carierei sale).
Musashi începe ca un samurai în căutare de „scandal”. Călătorește prin Kyoto și împrejurimi în căutare de dueluri cu cei mai buni luptători, în încercarea constantă de a-și îmbunătăți abilitățile. Doar că imediat ce facem cunoștință cu eroul nostru, acesta dă nas în nas cu Genma, demoni scăpați din iad, care invadează Kyoto și ucid tot ceea ce le stă în cale, inclusiv pe el. Ar fi fost un joc foarte scurt dacă eroul ar muri în primele minute, așa că moartea nu este finalul poveștii lui Musashi, ci doar începutul.
Acesta se trezește cu o mănușă cu puteri magice la mână, una care nu doar că îl ține în viață, dar îl transformă într-un luptător mult mai puternic. Ajută și faptul că este alimentată de sufletele demonilor care i-au luat viața, așa că acesta pornește într-o aventură prin Kyoto pentru a opri această invazie. Practic, Musashi devine un „Onimusha”, un gardian al pământului de forțele demonice Genma, care folosește puterea spiritelor Oni prin mănușa sa. Ah, și în mănușă „locuiește” și sufletul lui Shizuka, un soi de Cortana din Halo, care devine pe de-o parte sidekick, pe de alta ghidul tău prin lumea jocului.
Un sistem de lupte aparent simplu, dar greu de stăpânit
La început, totul pare destul de simplu. Avansezi prin ninveluri foarte liniare, ucizi tot ce-ți stă în cale și înveți, ușor-ușor să folosești toate abilitățile pe care le ai la dispoziție. Musashi este un expert în lupta cu sabia, deci aceasta va fi „unealta” cea mai folosită în confruntări. Iar gameplay-ul este de genul „simplu de înțeles, dar greu de stăpânit”. Cred că de la Sekiro încoace nu am mai întâlnit un sistem de luptă aparent simplu, care folosește puține butoane și puține forme de atac, dar care să te pună atât de mult la încercare. În primele câteva ore, Musashi pare extrem de vulnerabil, dar adevărul este că nu inamici lovesc prea tare, ci tu, jucătorul, nu înțelegi încă pe deplin cum să „dansezi” cu ei în lupte.
Asta pentru că deși ți se explică de la început că ai posibilitatea de a te feri, de a bloca, de a respinge atacuri și de a para, vei uita de măcar una dintre ele destul de repede. Și fiecare dintre aceste eschive (sau atacuri) trebuie folosite strategic cu fiecare tip de inamic în parte și fiecare tip de atac în parte. De aceea, abia după câteva ore în Onimusha: Way of the Sword în sfârșit te simți stăpân pe situație. Doar că trebuie să ai răbdarea necesară pentru a ajunge în acel punct. Dacă un grup mai mare de inamici te pot învinge destul de rapid dacă nu ești pe fază, ei bine, un boss (și sunt destul de mulți în joc) te poate elimina uneori chiar și dintr-o lovitură. Uneori chiar trebuie să verifici dacă nu cumva ai pornit Dark Souls sau Elden Ring sau chiar Sekiro, întrucât boșii lovesc doar tare și foarte tare.
Dar acesta este cumva și unul dintre punctele forte ale jocului și o metodă prin care te forțează să înveți să folosești toate mecanicile. Anumiți boși te vor învăța cum să parezi, întrucât nicio altă metodă de protecție sau eschivă nu va funcționa cu atacurile lor. Alții te vor învăța să faci dodge-uri perfecte, pentru a putea riposta atunci când îi prinzi pe picior greșit, iar din când în vând apare câte un bos care face „de toate” și trebuie să înveți să combini toate aceste tactici. Ajută la învățare și faptul că unii boși devin inamici recurenți în joc, așa că vei avea ocazia să exersezi anumite atacuri și combinații de abilități destul de mult.
Târziu în joc deblochezi și puterea Oni, care te transformă într-un demon cu armură. În acest mod nu pierzi viață dacă ești lovit, ci doar îți scade perioada în care ești transformat. Colectarea de suflete mov prelungește timpul, iar ripostele au un timp de activare mai lung, deci nu va trebui să fii la fel de precis. Deși poate părea că ești aproape invincibil în acest mod, am realizat că nu este de un ajutor atât de mare dacă nu știi foarte bine mișcările inamicilor.
Unii boși mai au și anumite „gimmickuri” pentru a-i învinge mai ușor, dar totul se „termină” până când ajungi la ultimul boss. Ultima luptă este normal să fie cea mai solicitantă, dar am stat cel puțin 3 ore în 2 sesiuni separate să îl termin, și fără funcția de asistență care îți arată pe ecran butoanele pentru a para fiecare atac, nu cred că aș fi reușit. Prima oră de încercări muream în doar câteva secunde, iar faptul că această confruntare include și multiple secvențe cinematice peste care nu poți sări o face o experiență frustrantă. Bine că există funcțiile de asistență și bine că stau destul de bine cu nervii (aviz celor care mai au din când în când crize de furie în timpul jocului).
Apare și un arc care trage cu săgeți magice. Acesta nu este foarte util în luptele cu mai mulți inamici, însă poate fi o metodă prin care să eviți să intri în conflicte cu inamicii de bază. Headshot-ul e headshot în acest joc, iar cu cât ții mai mult săgeata pe fir, cu atât devine mai puternic atacul, astfel că uneori poate că e bine să te distanțezi puțin pentru o săgeată bine plastă. Desigur, arcul este cel mai util atunci când pe lângă inamicii care luptă corp la corp, mai sunt și câțiva cățărați pe schele sau pe acoperișurile clădirilor care îți tot consumă din bara de viață.
Cert este că Onimusha nu este un joc ușor. Este un titlu solicitant, dar care vine cu o formulă diferită de jocurile Soulslike. Personajul este mult mai agil, iar luptele mult mai dinamice. Dacă un inamic de ataci din spate și reușești să parezi în ultimul moment, Musahi va întoarce sabia deasupra capului pentru a bloca atacul, cu o animație dedicată. Atunci când totul funcționează corect și ești „in the zone”, adică joci perfect, fără să te lovească niciun inamic, Onimusha: Way of the Sword arată spectaculos, în special datorită animațiilor de calitate foarte înaltă.
Pot apărea și momente frustrante
Dar nu totul este perfect în joc. Unele atacuri, precum eschiva acțiunii de grab a inamicilor este foarte inconsistentă, timing-ul fiind greu de estimat consistent. De asemenea, există o selecție de arme secundare care pot fi folosite strategic în joc, pe baza unei bare dedicate de energie, care te pot ajuta să ieși din anumite situații tensionate. Problema este că animațiile pentru ele sunt predefinite, iar odată pornite, nu le poți întrerupe sau redirecționa. Asta duce uneori la irosirea lor pentru că inamicul s-a mișcat, sau la expunerea la lovituri, pentru că inamicul a început în același timp o altă animație.
Și de fapt acesta mi se pare punctul cel mai slab al sistemului de lupte. Deși este foarte bine pus la punct, în general, și răspunde bine la comenzi, faptul că o animație odată începută nu poate fi anulată este sursa multor încărcări de checkpoint-uri. Măcar acestea sunt destul de bine puse la punct, la intrarea în fiecare zonă nouă, și cam înainte de oricare confruntare, nu trebuie să joci totul de la ultimul altar, ca într-un souls.
Un sistem de progresie clar și de impact
Și da, există altare, și funcționează exact așa cum te-ai aștepta: te poți teleporta la oricare dintre cele vizitate și poți investi sufletele și toate resursele adunate prin niveluri pentru upgrade-uri. Acestea variază de la upgrade-ul armurii, mănușii și sabiei. Nefiind un RPG, nu ai multiple bucăți de echipament pe care să le echipezi, ci rămâi de la început și până la final cu aceeași armă. Deblochezi doar skin-uri sau poți echipa diverse charm-uri pentru mici bonusuri pasive. Abilitățile pot și ele fi deblocate sau îmbunătățite, cu skilltree-uri dedicate pentru mai multe discipline. Nu este nimic din ceea ce nu am mai văzut, și nimic important de raportat. Sugerez să faceți upgrade-urile care se pretează pe stilul propriu de joc mai întâi, și apoi să investiți în cele mai puțin importante.
Aceste altare sunt răspândite prin tot jocul, care pe parcurs se deschide într-un soi de open-world. Dacă inițial jocul pare destul de liniar, și strict din punct de vedere al poveștii, chiar este, cu cât avansezi prin misiunile principale în care reduci nivelul de corupție, cu atât deblochezi mai mult din orașul Kyoto. Astfel apar și tot felul de misiuni secundare, dar și alte locații în afara orașului, precum temple sau citadele mai liniare în progresie. Odată parcurse, zonele rămân deschise pentru a le explora pe îndelete pentru a găsi toate resursele sau pentru obiective secundare în cadrul sidequest-urilor. Sugerez să faceți cât mai multe, întrucât așa primiți multe resurse pentru upgrade-uri.
Atmosfera evocă era PS2
Povestea în ansamblu în Onimusha: Way of The Sword nu este foarte importantă. Are destule mistere cât să te țină interesat, dar se ia destul de puțin în serios cât să nu îți rămână prea mult în minte dacă nu te joci. Chiar îmi amintește de era PlayStation 2 și de jocurile Capcom mai vechi, precum cele din seria Devil May Cry, sau chiar Resident Evil, când personajele erau destul de caraghioase. Fiecare boss din joc este „over the top”, unii au speech-uri grandioase înainte de luptă, iar majoritatea te tachinează pe parcurs. Mi se pare că aceste confruntări sunt de multe ori în antiteză cu restul atmosferei întunecate și „gri” din restul jocului.
Și da, probabil că vedeți în screenshot-uri că jocul nu este unul foarte colorat și nici unul cu o grafică impresionantă. Suspectez că jocul a suferit un downgrade între momentul anunțului și lansare, dar totodată nu mă pot plânge foarte mult. Deși nu este cel mai arătos joc al anului, acesta are un aspect destul de curat. Eu l-am jucat pe PlayStation 5 Pro, în modul performance cu ray-tracing activat și am fost oarecum mulțumit de calitatea imaginii.
Chiar dacă RE Engine, motorul grafic folosit de toate jocurile Capcom din ultimii ani, este unul foarte avansat, Onimusha: Way of the Sword nu folosește tehnici foarte moderne. Nu avem iluminare cu ray tracing sau umbre și alte efecte atât de costisitoare. Probabil că de aceea jocul se și simte atât de bine, având un framerate la 60 de cadre pe secundă (sau chiar peste, pe televizoare compatibile) foarte fluid.
Din păcate, atmosfera întunecată face jocul să arate cam la fel de la început și până la final, iar componenta audio, formată din sunete ambientale, în mare parte nu ajută foarte mult să ridice nivelul experienței. Nu simți că joci cel mai nou și mai „strălucitor” joc din piață, și poate că asta este OK. Probabil că efortul extra pentru a adăuga grafică mai bună ar fi tăiat din alte aspecte ale jocului și probabil că așa Capcom n-ar fi putut livra al treilea joc de succes al anului, după Resident Evil: Requiem și Pragmata de la începutul anului.
Onimusha: Way of the Sword este ușor de recomandat fanilor jocurilor de acțiune cu grad ridicat de dificultate, dar și celor care au chef de un joc nu atât de „serios”. Chiar dacă este semi-open world, nu este genul de joc cu zeci de activități, obiective sau iconițe peste tot, iar povestea în sine este destul de lungă pentru un titlu de acest gen. Ce m-a surprins însă este faptul că spre diferență de Wolverine, care este ceva mai liniar, dar tot cumva parte din același gen, luptele din Onimusha nu mi s-au părut niciodată plictisitoare, upgrade-urile ineficiente, sau jocul prea lung.
