Andrei Brîndușescu: De ce crezi că Squid Game a avut un succes atât de mare în întreaga lume?
Lee Byung-hun: Squid Game este un serial care spune o poveste într-un spațiu restrâns, unde vezi aceiași oameni, concurenții, din nou și din nou, și în ciuda acestui lucru, a faptului că are acest spațiu restrâns, cred că funcționează ca o versiune condensată a lumii reale. Vezi atât de multe personaje care sunt separate în funcție de felul în care votează (n.r: sezonul doi le oferă personajelor posibilitatea de a vota după fiecare probă dacă vor să continue sau să încheie jocul), și de asemenea relevă natura umană, iar toate aceste lucruri fac să pară ca și cum lumea pe care o vezi în Squid Game reprezintă o versiune în miniatură a lumii moderne. Cred că acesta e motivul pentru care, indiferent de cultura de care aparții sau de limba pe care o vorbești, serialul rezonează cu atât de mulți oameni, având acest aspect universal.
Andrei Brîndușescu: Povestea din sezonul 2 ne arată puțin mai mult din lumea exterioară a serialului, cea din afara jocului. Ne putem aștepta să mai vedem secvențe care au loc acolo în sezonul 3?
Lee Byung-hun: Nu cred că la fel de mult ca în cel de-al doilea sezon. Trebuie să recunosc că nu am văzut încă versiunea finală a sezonului 3, tot ce știu este ce îmi amintesc din ce-am citit în scenariu, și a trecut ceva timp de la acel moment. Dar, bazat pe ceea ce îmi amintesc, aș spune că nu la fel de mult ca în sezonul doi.
Andrei Brîndușescu: The Front Man este un personaj extrem de interesant și de misterios, dar aflăm mult mai multe lucruri despre el în sezonul doi. Cum ai descrie personajul tău la sfârșitul acestui sezon?
Lee Byung-hun: Când te uiți la sezonul al doilea, poți vedea că The Front Man este foarte concentrat pe a-i doborî credințele și opiniile lui Gi-hun și îl observă pe acesta cu scopul de a-i demonstra într-un final că are dreptate. O altă perspectivă pe care o poți avea este însă cea din momentele în care poți să vezi o mică schimbare de atitudine din partea lui Front Man, momente în care credințele lui par să se schimbe foarte puțin. Poate că, atunci când ia decizia de a-l împușca pe Jung-Bae (n.r.: prietenul cel mai bun al lui Gi-hun), publicul ar putea să spună „știam eu! A fost totul doar o prefăcătorie până acum, Front Man, așa cum m-am așteptat, este cineva care nu se poate schimba, este un tip rău fără echivoc”. Dar cred că, într-o oarecare măsură, atunci când a luat decizia de a-l împușca pe Jung-Bae, pentru că este totuși o persoană umană, am încercat să portretizez personajul gândindu-mă că ar putea să aibă un sentiment de vină, sau măcar durere în inima sa pentru decizia pe care o ia. Cel puțin așa am interpretat eu momentul acela din pielea personajului.
Andrei Brîndușescu: Asta se leagă foarte bine de următoarea mea întrebare, pentru că voiam să aflu ce îți trece prin minte atunci când interpretezi un rol negativ? Cum diferă acest proces de interpretarea unui erou, a unui rol pozitiv?
Lee Byung-hun: Cred că, indiferent dacă joci rolul eroului, cel pozitiv, sau al antagonistului, cel negativ, cel mai important lucru este reprezentat tot timpul de motivație, acel „de ce?”. Actorii trebuie să se bazeze pe asta pentru a ilustra corect emoțiile personajului și chiar și atunci când interpretezi un rol negativ, trebuie să te gândești de ce a ajuns această persoană așa. Dacă motivul nu apare în scenariu, ar trebui să îl discuți cu cel care l-a scris, sau oricine are direcția creativă din spatele personajului. Chiar și dacă este ceva ce doar tu ajungi să înțelegi sau să cunoști, tot trebuie să ai această înțelegere a motivației pentru a ilustra un personaj. Din perspectiva actoricească, eu cred că fiecare rol, pozitiv sau negativ, vine cu anumite avantaje, însă eu sunt atras mai mult de rolurile în care poți vedea ambele aspecte ale personajului (n.r: atât cel pozitiv, cât și cel negativ). La fel ca oamenii pe care îi întâlnim în viața reală, ajungem să le cântărim atât punctele forte, cât și pe cele slabe, uneori ajungi să te simți ca și cum îi judeci, alteori ajungi să îi încurajezi, deci cred că asta mă atrage pe mine, personajele care au o doză mare de realism.
