În urmă cu 3 ani, Netflix avea parte de primul său succes cu adevărat uriaș venit din piețele internaționale în care tot producea conținut de ceva timp: Squid Game. Da, existau atunci show-uri cunoscute și cu destul de mult succes ca La Casa de Papel, Fauda sau Dark, dar nici unul nu a atins culmile pe care s-a cățărat Squid Game, într-un timp extraordinar de scurt. Serialul sud-coreean creat de Hwang Dong-hyuk, după mai bine de un deceniu de încercări de a pune pe picioare acest proiect, a fost un hit instant, la nivel global, și a devenit imediat parte din pop culture-ul global. Au apărut jocuri inspirate clar din povestea serialului, cei mai mari youtuberi din lume au recreat provocările din serial și Amazon, unul dintre marii concurenți ai Netflix pe piața streaming-ului, a creat chiar o competiție care imită conceptul din Squid Game.
Deci, la final de 2021, Squid Game domina complet micul ecran. Ce se întâmplă însă la final de 2024?
Situația e puțin diferită, pentru că așteptarea de 3 ani între sezoane a afectat într-o oarecare măsură entuziasmul pentru show. Partea bună este că nu vom avea de așteptat nici pe departe atât de mult până la sezonul 3, deoarece a fost filmat în același timp cu cel de-al doilea. Mai exact, în 2025 vom avea concluzia poveștii, sezonul 3 fiind și anunțat deja ca cel final pentru Squid Game.
Cam ăsta ar fi contextul pentru sezonul 2 din Squid Game. Evident, sper că ai văzut primul sezon, pentru că o să includ spoilere pentru acela în review și posibil să vorbesc puțin și de situația în care ne lasă sezonul 2, cu avertismentele de rigoare dacă o voi face. Deci, se ridică Squid Game 2 la nivelul primului?
Este Squid Game 2 la fel de bun ca primul sezon?
Eu aș zice că da, ba mai mult, pentru mine chiar l-a depășit puțin. Știu, e o opinie nepopulară, pentru că am văzut marea majoritate a oamenilor, cel puțin în mediul online, care se plâng de faptul că jocurile nu mai sunt atât de creative sau de interesante ca în primul sezon, și sunt și mai puține de această dată. Și într-adevăr, pot fi de-acord cu acest aspect, dar cred că Squid Game nu ar trebui să fie redus la jocuri și la conceptul de concurs ucigaș în jurul căruia se petrec evenimentele. Da, acela rămâne elementul central cu siguranță, însă felul în care sezonul 2 explorează lumea exterioară este excelent, mai ales cu un prim episod din acest sezon care mi se pare și cel mai bun din serie.
Squid Game 2 îl aduce din nou în prim plan pe jucătorul 456, sau Seong Gi-hun (interpretat de Lee Jung-jae), singurul supraviețuitor al jocurilor din sezonul întâi. Trei ani au trecut de la evenimentele de atunci, și vedem cum în tot acest timp Gi-hun a încercat să găsească o pistă care să îl aducă la organizatorii jocurilor, angajând oameni care să îl caute pe omul în costum cu care a jucat Ddakji, dar și cumpărând arme și având parte de exerciții de tragere constante pentru a învăța cum să le folosească cât mai eficient. Practic, în doar câteva minute, Squid Game 2 ne spune că Gi-hun este un personaj foarte diferit de cel pe care îl știam din primul sezon, mult mai pregătit, mai cerebral și mai curajos.
Lee Jung-jae este foarte bun în acest rol din nou, reușind să stabilească în mod clar acea diferență dintre personajul său din primul sezon și cel din al doilea. S-a dus acel aer jovial și nepregătit, înlocuit de o hotărâre care i se poate citi pe chip mai mereu. Legătura pe care o avem cu el din primul sezon contează foarte mult, ajutându-ne să ne și familiarizăm cu restul distribuției, care este aproape în totalitate nouă.
Antagoniștii, la înălțime
De altfel, singurele alte personaje memorabile din primul sezon care revin aici sunt doi dintre antagoniștii serialului, The Recruiter (interpretat de Gong Yoo) și The Front Man (Lee Byung-hun). Ambii au avut o prezență destul de redusă însă atunci, și primesc mult mai multă atenție în cel de-al doilea sezon. Gong Yoo strălucește în primul episod al sezonului 2, într-un joc pe viață și pe moartă la care participă, iar interpretarea sa este poate cea mai bună din serial, folosindu-se de fiecare secundă de screen time pe care o are la perfecție. The Front Man este o prezență amenințătoare și extrem de înșelătoare, și mi-ar fi plăcut ca motivațiile sale să fie totuși puțin explicate în acest sezon, pentru că unele decizii pe care le ia sunt extrem de riscante. Totuși, simpla lui prezență în anumite momente parcă reduce puțin din pericolul pe care ar trebui să îl reprezinte jocurile, pentru că știi că nimeni nu ar îndrăzni să elimine și protagonistul, și antagonistul, cu o singură lovitură. Știu că sună vag ce am zis aici, dar dacă ai văzut sau urmează să vezi serialul, o să știi exact la ce mă refer.
Mai sunt două personaje care revin din primul sezon. Jun-ho (interpretat de Wi Ha-jun), este un detectiv care este în căutarea fratelui său, a cărui identitate ne-a fost expusă în primul sezon ca fiind chiar The Front Man. Mi se pare că a primit ceva mai multă atenție atunci însă decât acum, iar povestea sa este destul de slab dezvoltată în partea a doua. Revine și Jung-bae (Lee Seo-hwan), un personaj pe care nu te va învinovăți nimeni dacă nu ți-l amintești, fiind unul dintre prietenii lui Gi-hun de dinainte să intre în joc. De data aceasta participă la Squid Game, și este unul dintre cei care i se alătură lui Gi-hun în cruciada sa împotriva organizatorilor.
În mare, noua distribuție se aseamănă puțin cu cea veche. Avem din nou un grup de villains, condus de rapper-ul Thanos, interpretat de Choi Seung-hyun, care este surpriza plăcută a sezonului. Personajul său este foarte ușor de detestat, însă are în același timp și o doză generoasă de nebunie care îl face să iasă în evidență în fiecare scenă în care apare. Mai sunt câteva personaje noi, fiecare cu motivații destul de bine explorate și care primesc doza lor de atenție. Interpretările sunt bune, dar nimic care să iasă în evidență la fel cum o face Thanos.
Povești secundare prea puțin dezvoltate
Scenariul pentru sezonul 2 este bine scris, dar există niște povești secundare care nu prea își găsesc locul și pare că pedalează în gol. Căutarea insulei pe care se organizează jocurile aduce un progres minuscul abia în ultimul episod al sezonului (cu un twist pe care îl vezi din avion) și, constant, pare că doar ne pierdem timpul atunci când trecem la evenimentele de pe barcă. De asemenea, o altă poveste secundară ne arată perspectiva unei lunetiste din echipa organizatorilor, care are rolul de a-i ucide pe jucătorii care eșuează în competiție. Povestea ei primește ceva atenție în episodul 2, și apoi dispare, încet-încet, în background, revenind doar ocazional la ea. Sunt convins că o să fie o parte importantă din sezonul 3, la fel ca evenimentele de pe barcă, dar ce primim aici este prea puțin ca să te facă să îți pese cu adevărat de ce se întâmplă în aceste două povești adiacente.
Decorurile sunt din nou excelente, deși unul dintre ele este reutilizat din primul sezon, cel pentru celebrul Red Light, Green Light. Avem însă mult mai mult timp petrecut în acel labirint de scări colorate pe care jucătorii îl parcurg între probe, care tot timpul m-a intrigat și mi s-a părut că merită folosit mai mult. Și da, chiar este folosit mai mult și mai bine de această dată. De asemenea, decorul din al treilea joc, Mingle, este unul foarte simplu, dar extrem de eficient în a capta esența jocurilor, cu o mulțime de uși viu colorate și un carusel care sunt, pe măsură ce jocul continuă, pătate de sânge.
Interesant este că, deși avem mai puține jocuri decât în primul sezon, aș zice că avem considerabil mai multă acțiune, grație episodului 7, ultimul din sezonul 2. E asta la fel de palpitant ca un joc? Nu aș zice că da, dar este o schimbare de direcție interesantă și care te lasă cu un cliffhanger de proporții, înainte de sezonul 3.
Și ajungem la principala problemă pe care am văzut-o reclamată de mulți dintre cei care au văzut serialul: finalul sezonului 2. Se termină cu un cliffhanger, și din reacția multora din mediul online ai zice că este primul serial care face asta vreodată. Evident că nu este, ba chiar era o perioadă în care aproape că nu exista serial care să nu se termine cu un cliffhanger – quick reminder că anii 2000 au existat, și cele mai de succes seriale ale acestora, ca LOST sau Prison Break, aveau cliffhanger episod după episod aproape. Știu, e neplăcut să nu ai parte de o concluzie, ținând cont de faptul că am așteptat atât de mult după sezonul 2 (deși, sincer, nu cred că era necesar), însă asta nu înseamnă că poți să judeci tot sezonul ca fiind slab sau dezamăgitor bazat pe simplul fapt că nu ai primit ce ai vrut.
