A House of Dynamite este cel mai recent film semnat de Kathryn Bigelow, probabil cea mai apreciată regizoare din ultimii 25 de ani, judecând după faptul că are 2 Oscaruri la activ (Denis Villeneuve sau Ridley Scott, spre exemplu, nu au niciunul până acum). Intrat recent pe Netflix, filmul a ajuns rapid numărul 1 în România și în multe alte țări în care este prezentă platforma de streaming, și a ajuns să fie atât de discutat încât a stârnit reacții și din partea Pentagonului.
Filmul prezintă un scenariu ipotetic în care Statele Unite sunt atacate cu o singură rachetă nucleară care se îndreaptă spre unul dintre cele mai mari orașe din țară. Problema apare atunci când realizează că nu știu exact de unde a fost lansată și pe cine să tragă la răspundere pentru această rachetă, iar mai apoi totul se înrăutățește când principala modalitate de a elimina pericolul rachetei dă greș. Astfel, se declanșează un carusel de evenimente, în diversele structuri de la vârful SUA, în urma cărora se încearcă stabilirea unui răspuns și a unei strategii de contraatac.
Pelicula are o distribuție absolut fenomenală, plină de nume mari: Idris Elba (care joacă rolul președintelui Statelor Unite), Rebecca Ferguson, Gabriel Basso, Anthony Ramos, Greta Lee, Jason Clarke, oriunde te uiți găsești un nume mare în acest film, iar asta face ca interpretările să fie, bineînțeles, fără cusur. Sunt cu siguranță cea mai bună parte a filmului, pentru că, deși treaba actorilor din A House of Dynamite este în mare parte doar să se uite la un ecran încruntați sau panicați, le iese extrem de bine și reușesc să te facă și pe tine să resimți tensiunea momentelor.
Și că veni vorba de tensiune, aici aș zice că e și cel mai mare atu din punct de vedere stilistic pe care îl are A House of Dynamite. Kathryn Bigelow știe să creeze tensiune, mai ales în contexte militare, a arătat asta deja în The Hurt Locker și în Zero Dark Thirty, două filme care au scene de zeci de minute în care îți ții respirația de teamă să nu faci tu ceva greșit care să destabilizeze personajele. Primul act din acest film oferă aceeași senzație, pentru că vezi cum situația continuă să degenereze, îndreptându-se către un final catastrofal. Numai că, fix în momentul în care ești pe punctul de a afla deznodământul, firul se rupe și ești aruncat înapoi în timp, pentru o nouă perspectivă a evenimentelor. Și apoi se mai întâmplă odată același lucru.
Problema cu A House of Dynamite e că, la sfârșitul zilei, nu livrează ce promite și are un pacing extrem de prost. E ca un restaurant excelent care îți servește antreuri senzaționale, ce îți deschid apetitul, iar chelnerii îți spun că urmează cel mai suculent steak posibil, după care te dau afară când vine vorba să îl aducă. Kathryn Bigelow e atât de bună la a crea tensiune încât încearcă să facă asta de trei ori, de fiecare dată cu un efect mai slab și care induce spectatorului o stare de iritare.
Sigur, cei care au lăudat pelicula aceasta au făcut-o pentru că avem de-a face cu un așa-numit „thinking movie”, al cărui principal scop ar fi să te facă să gândești, nu să-ți dea mură-n gură răspunsurile pe tavă. Să te facă să realizezi că soarta lumii stă într-o singură decizie proastă, într-un singur moment neinspirat, și că ne apropiem de un punct din care întoarcerea va fi imposibilă. Și da, sigur, poți să spui asta, doar că nu e nici pe departe primul film care ne arată asta, și cred că poți să faci o poveste de avertizare (cautionary tale) în care să și livrezi un final clar, concis și la obiect.
Și tocmai acesta e și principalul motiv de nemulțumire al oamenilor, faptul că nu avem acel final clar, care să ne arate ce se întâmplă în acel moment. Filmul se simte deja prea lung atunci când ajungem să facem cunoștință cu a treia perspectivă diferită a aceluiași eveniment, iar refuzul lui Bigelow de a ne oferi o încheiere nu face decât să te frustreze și să te facă să te întrebi de ce nu s-a terminat totul după primele 30-40 de minute.
În anumite aspecte, A House of Dynamite mi-a amintit mult de Don’t Look Up, alt film de la Netflix care avea o distribuție stelară și care a ajuns să fie o dezamăgire. Nu e rău, per se, dar ce spune a fost spus înainte, în moduri mai bune, iar ce face nu este suficient de spectaculos sau special ca să te cucerească.
Nici vizual nu oferă nimic memorabil, pentru că natura poveștii este să te plimbe dintr-o cameră în alta și să-ți arate ecrane luminoase și puncte roșii pe glob. Singurele momente în care „evadezi” din aceste camere pe o durată mai lungă de timp sunt în actul 3, unde deja ești sătul de orice alte aspecte și vrei doar să afli concluzia poveștii.
Am citit și motivația lui Noah Oppenheim (scenaristul filmului), dar și cea a lui Kathryn Bigelow pentru decizia de a avea un final deschis pentru acest film (deși, mă rog, unii ar spune că sunetele din timpul genericului fac destul de clare lucrurile). Pot aprecia ambele puncte de vedere, Oppenheim spunând că nu contează dacă racheta explodează sau nu în Chicago, ci să înțelegem magnitudinea unei singure decizii. Bigelow are un argument similar, dar nu am putut să nu zâmbesc când am citit raționamentul ei, acela de a dori ca „spectatorii să iasă din cinematograf spunând ”ok, și ce facem acum?” cu privire la această problemă globală a depozitelor nucleare”. Ce mi s-a părut amuzant aici? Că mai mult de 95% din oamenii care vor vedea acest film nu o vor face într-un cinematograf, ci în canapeaua proprie, acolo unde e mult mai ușor să închizi televizorul, să crezi că ți-ai pierdut timpul și să deschizi TikTok-ul.
