Știi colegul ăla care voia tot timpul să arate că el știe lucruri atunci când te aflai în liceu? Care strâmba din nas la orice plăcea „maselor” și era mulțumit numai de chestiile nișate și avea o atitudine superioară? Colegul ăla a crescut și se numește acum Yorgos Lanthimos. Sau în fine, fanii săi, care îl divinizează pentru orice face. Bugonia nu oferă însă nimic de divinizat, ci doar o senzație interminabilă de „te rog, ajunge, am înțeles ce vrei să spui”.
Bugonia reprezintă a patra colaborare dintre Yorgos Lanthimos și Emma Stone ca pereche regizor – actriță principală, și a treia consecutivă, după Poor Things și Kinds of Kindness. Din nefericire, colaborările acestea au mers pe o rută descendentă, din punct de vedere al calității. Dacă Poor Things este unul dintre cele mai bune filme din 2023, Kinds of Kindness a fost mediocru, iar Bugonia este pur și simplu greu de privit în anumite momente.
Filmul spune povestea unor veri obsedați de teoriile conspirației, care cred că au descoperit adevărul suprem și răpesc șefa unei mari companii, având convingerea că aceasta este un extraterestru. Cei doi frați sunt interpretați de Jesse Plemons și Aidan Delbis, acesta din urmă la prima sa apariție într-un lungmetraj, în timp ce rolul CEO-ului revine Emmei Stone. Este, de fapt, un remake al unui film coreean din 2003, care se numește Save the Green Planet.
De-a lungul întregului film ne sunt prezentate două tipare paralele, cel al oamenilor săraci cu duhul care cred în orice teorie a conspirației, oricât de bizară ar fi, și cel al șefei atotputernice într-o societate capitalistă, care are un discurs rațional și conduce cu o mână de fier, dar reduce oamenii la niște cifre pe hârtie, fiind total lipsită de empatie. Problema vine de la cât de obositoare și repetitive ajung să se simtă ambele tipare, pe care le înțelegi de altfel foarte rapid și ușor.
Lanthimos nu e un regizor subtil, indiferent cât de mult și-ar dori fanii săi să te facă să crezi asta. Primele 20-25 de minute se simt ca un monolog al personajului lui Jesse Plemons, care îți repetă ce a auzit el într-un podcast despre masculinitate și OZN-uri pe care l-a ascultat când era pe jumătate beat. De-a lungul filmului, Lanthimos repetă aceleași momente, iar și iar, până când ajung să fie obositoare. Pauzele lungi dintre replici, cadrele statice care de data asta nu mai oferă la fel de multă culoare și spectacol ca în Poor Things și momentele absurde fac ca Bugonia să fie interminabil. E un film care te face să te uiți la ceas la fiecare 10 minute, care se mișcă în ritm de melc și nici măcar nu o face în direcția corectă.
Momentele cât de cât surprinzătoare și interesante sunt strecurate în partea a doua a filmului, mai ales în dialogul dintre Jesse Plemons și Emma Stone. De altfel, fără actoria celor doi care e bună, dar deloc revoluționară sau măcar aproape de cele mai bune interpretări ale lor, Bugonia ar fi fost de neprivit. Stone are un timing și o livrare excepționale, iar dezlănțuirile lui Plemons sunt sălbatice și reale. Acestea oferă însă mult prea puțină lumină în noaptea creată de scenariul lui Lanthimos.
Aidan Delbis merită și el lăudat puțin: joacă rolul unui personaj pe spectru, el însuși fiind astfel în viața reală, și o face bine, având probabil una dintre cele mai bune și mai șocante scene din film în mâini.
Un lucru pe care nu îl înțeleg la Bugonia este de ce criticii laudă coloana sonoră atât de mult. Nu impresionează cu absolut nimic, și nu se distinge deloc de orice alt film de festival, cu pretenții ridicate și care se laudă că atinge teme complexe. Acordurile bruște aruncate în mijlocul unor scene tensionate te pot trezi din somn însă, așa cum s-a întâmplat cu unul din spectatorii din sala în care am văzut filmul, deci mare atenție. În rest, e monotonă, are rolul de a te face să te simți inconfortabil în anumite momente sau prevestește scenele mai bizare, dar nu e absolut nimic ce nu ai mai auzit sau văzut în alt film chiar de Lanthimos.
Cireașa de pe colivă, căci tort nu se poate numi, este finalul. Hilar, dar nu din motivele corecte, fiind de altfel singurul lucru hilar din tot filmul, deși vorbim de o comedie neagră (la care, apropo, nu am auzit un râset pe toată durata filmului, și sala a avut mult mai mulți oameni decât m-aș fi așteptat). Mai vreau să menționez aici că mi se pare fabulos cum grecul e lăudat pentru felul în care trece prin vreo 3-4 genuri diferite de film, fără să se hotărască la vreunul, sau să facă bine trecerea asta. Bugonia vrea să fie absurd, amuzant, să te îngrozească, să te facă să gândești, să…ce să mai, vrea atât de multe încât e imposibil să facă ceva bine.
Deranjant e și faptul că Lanthimos alege să meargă pe cel mai previzibil drum, unul despre care ți se spune constant cât de ridicol este, încât e imposibil să nu realizezi ce se va întâmpla. Expresia de „red herring” se potrivește aici atât de bine, pentru că este atât de evident că Lanthimos va alege cel mai ridicol drum încât nu știu cum te-ar putea surprinde finalul, în afară de felul în care este pus în scenă.
Avem o scenă lungă, de minute întregi care se simt ca ore, și care vrea să ofere un final artistic și plin de însemnătate filmului, menit probabil să îl facă pe spectator să rumege la ceea ce tocmai a văzut. Realitatea e însă că întreg finalul e ridicol, arată ieftin și prost, și îți dă senzația că, din moment în moment, Emma Stone se va uita spre cameră și va anunța că totul a fost un sketch de comedie extrem de neinspirat. Sincer, la un moment dat am început să mă rog că va termina cu „Live from New York, it’s Saturday Night!”, deși nu ar fi avut niciun sens, evident – mă rog, nu că asta l-a oprit vreodată pe Lanthimos.
