Sfârșitul de an aduce mai mereu filmele care sunt considerate drept pretendentele reale la premiile acordate de industria cinematografică, fie că ne referim la Oscaruri, Globuri de Aur, Critics Choice sau orice altceva. Astfel, noiembrie și decembrie sunt lunile în care apar acei „heavy-hitters”, favoriții la diverse premii, precum Cel mai bun film, dar mai ales cele mai bune interpretări în roluri principale. Bineînțeles, lucrul acesta este valabil și acum, iar unul dintre filmele care va își va cere partea leului la galele de premiere din acest an este Conclave, intrat de câteva săptămâni în cinematografele din România.
Conclave este scris de Peter Straughan și Robert Harris, și regizat de Edward Berger. Dacă ultimul nume ți se pare cunoscut de undeva, este probabil pentru că Berger a fost și la cârma lui Im Westen nichts Neues, sau All Quiet on the Western Front, filmul german care a câștigat 4 premii Oscar în urmă cu 2 ani și care reprezintă fără îndoială una dintre cele mai bune pelicule originale care poartă semnătura celor de la Netflix. În All Quiet on the Western Front, Berger a adus una dintre cele mai brutale și realiste reprezentări ale războiului, una care îți rămâne întipărită în memorie mult timp și care te răscolește constant pe parcursul celor 2 ore și jumătate ale filmului, așa că era normal ca și în Conclave regizorul să aducă ceva din acea tensiune pe care a întipărit-o atât de bine peliculei sale anterioare.
La prima vedere, Conclave nu pare că ar fi un film tensionat, sau capabil să te țină în suspans prea mult timp. Acesta spune povestea alegerii unui nou Papă, conclavul fiind denumirea primită de adunarea cardinalilor pentru a face exact acest lucru. Cel însărcinat să se ocupe de acest proces este cardinalul Lawrence, interpretat de Ralph Fiennes, iar una dintre regulile de bază ale conclavului este că niciunul dintre cardinali nu poate părăsi incinta până când procesul nu este finalizat și un candidat primește două treimi din voturi – moment marcat cu bine cunoscutul fum alb, care indică alegerea noului Papă.
Deci, cum te face filmul acesta să simți tensiune? E simplu și include cuvântul care ne-a marcat ultimele săptămâni – politica. Bătălia pentru Sfântul Scaun este una extraordinar de aprigă și de politică între cardinali, fiecare dintre cei nominalizați având propriul grup de susținători și diferite viziuni de a conduce. Unii dintre ei invocă viziunile divine, alții doresc întoarcerea Bisericii Catolice la origini, iar alții doresc pur și simplu puterea pe care o aduce cu ea poziția de Papă. Fiecare candidat pare însă că ascunde un secret, iar cardinalul Lawrence încearcă să afle aceste secrete, de-a lungul filmului, și să găsească varianta cea mai bună de succesor.
Filmul lui Edward Berger are o distribuție extraordinară, condusă magistral de Ralph Fiennes. Cardinalul Lawrence este un om care se luptă cu propria sa credință, cu setea de putere a altor cardinali, dar și cu opinia altora despre el și despre adevăratele sale motive de a conduce alegerea noului Papă. Deși a interpretat de-a lungul carierei sale roluri memorabile, Ralph Fiennes nu a fost niciodată recompensat cu un premiu Oscar. Anul acesta va aduce o nouă nominalizare la cele două pe care le are deja, și speră, pe bună dreptate și la premiul cel mare, pentru cel mai bun actor în rol principal. Fiennes este excelent în Conclave, cu o interpretare căreia îți este aproape imposibil să îi găsești un cusur. Este emoționant, dur, cerebral, condus de o puternică dorință de a face bine și frământat de ceea ce poate presupune, uneori, acest lucru.
I se alătură în roluri importante și Stanley Tucci (cardinalul Bellini), John Lithgow (cardinalul Tremblay), Sergio Castellitto (cardinalul Tedesco) sau Lucien Msamati (cardinalul Adeyemi). Cu toții își fac treaba foarte bine, cu un plus mare pentru Tucci și Castellitto, care strălucesc în câteva scene, din motive destul de diferite. Cardinalul Tedesco mai ales este un personaj care îți spune cam tot ce ai nevoie să știi despre el de la primele cuvinte pe care le scoate pe gură, și nu e ușor să faci asta într-un mod natural, care să nu îl facă pe spectator să spună „ok, am înțeles, tu ești personajul pe care ar trebui să îl urăsc”.
Vizual, Conclave este o splendoare și unul dintre cele mai frumoase filme ale lui 2024. Nu ai crede că un film care are loc în proporție covârșitoare în doar câteva locații închise poate arăta atât de bine, însă felul în care Stéphane Fontaine, omul care s-a ocupat cu cinematografia filmului, se folosește de fiecare colțișor de cameră pentru a surprinde ceva, este remarcabil. Costumele sunt fabuloase, și roșul pe care îl adaugă fiecărei încăperi reci este deopotrivă calmant și amenințător. Sunt câteva cadre absolut superbe din punct de vedere cromatic și al compoziției, pe care nu ai cum să nu le remarci.
Un cuvânt de laudă am și pentru coloana sonoră, care contribuie din plin la sentimentul de tensiune pe care îl resimți în multe momente ale filmului. E adesea foarte liniștită, o liniște spartă din când în când de un pian puternic sau un sunet brusc de vioară, care are rolul de a te ține în priză și de a-ți aminti de secretele ascunse în calmul aparent al Vaticanului. Rarele momente în care iese cu adevărat în evidență și devine zgomotoasă, simțitoare, sunt cele mai importante momente ale peliculei, care primesc o gravitate și mai mare datorită folosirii acesteia a sunetului.
Problema principală pe care o am cu Conclave este finalul, sau mai exact ultimele 15 minute, care par puțin prea „preachy”, parcă încearcă prea mult să îți ofere o morală pe care ai prins-o deja mai devreme. Fiennes conduce extraordinar de bine mai tot filmul, însă face un ușor pas în spate spre final, care nu e neapărat în beneficiul lui Conclave. Este atât de bine ancorat în realitate până la acel moment, încât segmentul „de Hollywood” dinspre final se simte ușor forțat și nelalocul său.
