Puține seriale se mai mândresc că pot entuziasma spectatorii în cel de-al șaptelea sezon. Puține seriale se mai mândresc că pot fi adevărat „streaming-sellers”, adică să reprezinte principalul motiv pentru care oamenii se abonează la un serviciu de streaming, uneori chiar în dauna altuia. Puține seriale se mai mândresc că pot să dea de gândit celor care le privesc cu aproape fiecare episod. Asta pentru că puține seriale sunt Black Mirror.
Black Mirror este una dintre cele mai mari reușite ale de la Netflix, o antologie de povești care și-a creat un nucleu foarte important de fani, dar care a reușit să treacă de aceștia și să ajungă și în main stream. Glumele care au o ușoară tentă sinistră cu privire la viitor sau lumea tech pot fi categorisite rapid ca făcând parte dintr-un episod din Black Mirror, și tehnologii din serial au ajuns să fie explorate, într-o formă sau alta, în viața reală. Serialul acesta a devenit poate cea mai bună definiție a ultimului deceniu: un vârtej de evenimente, cu tehnologia în centrul lor, care de multe ori te fac să spui „nu cred că poate fi mai rău”.
Sezonul 7 din Black Mirror este o adevărată întoarcere la origini, în cel mai bun mod posibil. După ce sezonul 6 și-a încercat norocul cu două episoade cu o tentă mai degrabă horror decât sci-fi (sub numele Red Mirror, care sper totuși să revină la un moment dat, dar separat), iată că următorul revine la lucrurile care au consacrat serialul – povești bine scrise, între 45 și 80 de minute (aproximativ), și care analizează felul în care un anumit avans tehnologic poate afecta omenirea.
Acest sezon include și o premieră, fiind pentru prima dată când un episod anterior al Black Mirror are o continuare directă, clară, fără echivoc. Ultimul episod din sezon se numește “USS Callister: Into Infinity”, și continuă o poveste din sezonul 4, reușind să dezvolte și mai mult universul și personajele extrem de interesante prezentate acolo. Este unul dintre episoadele cele mai bune ale sezonului 7, oferind și cel mai mult umor dintre toate. Sigur, și Plaything, episodul 4 din sezonul nou, continuă oarecum o narativă creată în Black Mirror Bandersnatch, filmul interactiv realizat de Charlie Brooker în urmă cu câțiva ani. Dar tot se simte mai degrabă ca un side story din același univers decât ca o continuare directă a poveștii de-acolo.
Un alt lucru pe care acest sezon îl face foarte bine este faptul că fiecare episod are un ton total diferit de celelalte. Hotel Reverie oferă nostalgie și un gust amar, Common People te face să te gândești, în mod ironic, la cum am ajuns să plătim abonamente pentru aproape orice, iar Eulogy te face să te gândești la propriile tale „ce-ar fi fost dacă”.
Ca de obicei, distribuția este una excelentă. E greu să îți alegi un favorit după ce vezi toate episoadele, dar probabil că rolurile principale ale lui Cristin Milioti, Paul Giamatti și Issa Rae îți vor rămâne cel mai ușor întipărite în minte. Episodul în care apare Giamatti în special se concentrează exclusiv pe felul în care povestește acesta, astfel că interpretarea sa este crucială.
Efectele speciale sunt și ele foarte bune, și felul în care arată multe dintre tehnologii este foarte similar cu cel din viața reală: design simplu, minimalist și foarte curat, lucru pe care l-am văzut mai ales la telefoane în ultimii ani. Lucrul acesta se remarcă la aproape fiecare gadget pe care îl vezi în acest sezon, în afară de cele din Plaything: sunt mici, discrete, dar extrem de puternice – practic, ce vrea să creeze orice producător de tech în ziua de azi.
Există și puncte slabe, nu totul e perfect în sezonul 7 din Black Mirror. Al doilea episod, Bête Noire, are un final care te ia complet prin surprindere, și pentru unii nu o va face într-un sens bun. De altfel, acesta este și cel care abordează premisa cea mai greu de crezut și mai îndepărtată din punct de vedere tehnologic, și pot să văd acest episod mergând mai degrabă într-o direcție horror, similar cu episoadele Red Mirror din sezonul anterior.
Nici episodul 4, Plaything, nu va fi pe placul tuturor pentru că, deși se petrece în aceeași lume în care am avut Bandersnatch, se simte ceva mai murdar, mai sinistru decât celelalte, și l-aș putea descrie și ca fiind și foarte „geeky”, chiar mai mult decât episodul care imită Star Trek.
N-aș vrea să „puric” sezonul episod cu episod, pentru că ar dura mult prea mult, dar aș vrea totuși să menționez principalele lucruri care mi-au plăcut, sau nu, la fiecare dintre cele 6 povești din acest sezon. Deci, foarte rapid:
Common People pare înfricoșător de aproape pe alocuri, iar finalul este cutremurător. Cred că, pe măsură ce va trece timpul, va fi văzut ca un episod de top 10 all-time al serialului, fiind și cel mai bine scris episod din S7.
Bête Noire e foarte tensionat pe alocuri, și îmi place cum nu îți oferă un răspuns cu privire la starea psihică a personajului principal până aproape de final. Pare din ce în ce mai absurd până ajungi la marea dezvăluire, și rezultatul a fost pe placul meu, în mare (dar, cum am menționat, e și episodul cu scenariul cel mai greu de crezut).
Hotel Reverie este superb, Emma Corrin are o interpretare extraordinară în rolul starului de cinema demult apus (și la propriu, și la figurat), iar relația ei cu Issa Rae este construită natural, extrem de frumos și de credibil. E foarte nostalgic, dulce-amărui, e clar ușor inspirat și din San Junipero, dar în continuare cred că acel episod va fi greu de egalat de Charlie Brooker.
Plaything m-a ținut lipit de ecran mai mult decât m-am așteptat, și mi se pare că ar putea trece foarte ușor și ca un episod dintr-o altă serie de antologii a Netflix (care urmează de asemenea să primească un nou sezon foarte curând), Love, Death + Robots. E bun, dar și foarte previzibil comparativ cu celelalte episoade din sezon.
Eulogy e o lecție de durere și tristețe reprimată, predată de Paul Giamatti. Am menționat deja, e interpretarea mea favorită din acest sezon, pentru că Giamatti trece în cele 40+ de minute prin toate stările posibile și reușește să facă asta cu o ușurință lăudabilă: îi citești furia, tristețea, șocul în fiecare expresie. Dacă nu te-ai prins deja, îl ador pe Paul Giamatti.
În fine, USS Callister: Into Infinity este cireașa de pe tortul acestui sezon foarte bun. Aici povestea e destul de simplă, dar felul în care scrie Brooker personajele este cel mai bun aspect. Poți vedea evoluția unora dintre ele între episodul din sezonul 4 și cel de-acum, sau lipsa de evoluție pe care o demonstrează altele, și incapacitatea de a evolua. În plus, puncte bonus pentru faptul că a reușit să mă ia prin surprindere cu un moment clasic din cinematografie, de obicei le „miros” destul de bine, dar aici chiar am scos o exclamație de surprindere.
