Indiferent ce sentimente ai vizavi de finalul acestui serial, merită să menționăm, în primul rând, că e bine că s-a terminat și că Netflix ne-a oferit un final pentru una dintre poveștile sale. Și, mai ales, unul care să nu vină la ZECE ANI distanță de primul sezon (da, Stranger Things, încă mă uit la tine). Acum, să vorbim și despre final în sine.
De la bun început o să specific că în acest review nu o să mă feresc de spoilere, cum fac de obicei. Dacă nu ai văzut încă ultimul sezon din Squid Game, îți recomand să mergi să o faci și să revii după aceea la acest review, să vezi dacă ești de-acord sau nu cu ceea ce am de spus.
Așadar, sezonul trei din Squid Game reia lucrurile de unde am încheiat cel de-al doilea sezon, cu un Gi-hun care și-a văzut prietenul ucis în fața sa și acum este adus înapoi în camera comună ca să aștepte următorul joc. În același timp, detectivul Hwang caută insula pe care se află Gi-hun, dar trebuie să se confrunte cu recenta moarte a operatorului de drone de pe barca sa, iar No-eul, una dintre gardienii îmbrăcați în costume roz, încearcă să îi salveze viața unui concurent eliminat.
Cam astea sunt principalele plot points la începutul sezonului 3, și petrecem o perioadă bunicică de timp cu fiecare, ba chiar la un moment dat unul dintre ele se „bifurcă”, atunci când Choi, unul dintre cei de pe barcă, are o suspiciune în legătură cu căpitanul Park, și părăsește barca pentru a o verifica.
Ultimul sezon din Squid Game începe bine, cu o poveste simplă, ușor de urmărit și în care înțelegi cam unde se află toată lumea și ce motivații au. Deși The Front Man nu mai este atât de prezent ca în sezonul 2, după ce a ieșit din joc, încă ai destul de multe personaje care să îți atragă atenția, de care să îți pese, sau care să fie bine construite. Și apoi urmează primul joc al sezonului acesta, Hide and Seek (care nu prea e niciun Hide and Seek, că nu ai unde să te ascunzi teoretic, doar poți să fugi, deci am o problemă cu numele acestui joc).
Episodul în care se joacă Hide and Seek e deopotrivă cel mai bun din sezon, dar și cel care schilodește complet restul sezonului. Este bine realizat, cu o locație foarte interesantă și decoruri excelente, cu o miză emoțională extrem de mare, deoarece mai toate personajele de care îți pasă sunt în echipa care trebuie să fugă de atacatori și care se termină cu o moarte devastatoare. Nu doar atât, dar ca efect al finalului acestui joc, avem parte de o sinucidere în secvențele imediat următoare, care iau celălalt personaj extrem de iubit care mai rămăsese în joc, în afară de Gi-hun. Și uite așa, cu mai bine de 3 episoade rămase până la final, ajungem într-un punct în care nu prea mai există personaje de care să-ți pese în joc, o greșeală foarte mare și după care sezonul acesta nu prea a mai putut să își revină.
La asta se adaugă și lipsa aproape totală de implicare a lui The Front Man, un personaj atât de important în sezonul 2, care care în sezonul 3 face un pas în spate uriaș, și este retrogradat, din nu știu ce motiv, la doar câteva apariții per episod, și acelea frugale și în care nu contribuie semnificativ la poveste, ci doar conversează cu VIP-urile (la care o să ajungem imediat, pentru că am câteva cuvinte de spus acolo). Practic, sezonului îi lipsește un antagonist serios, unul care să fie mai mult decât un om de nimic foarte laș, cum sunt numărul 100 și femeia care se crede șaman (nu o să mai caut și numărul ei). The Front Man are parte de o singură conversație cu Gi-hun, momentul care se vrea revelator, în care îi arată acestuia că de fapt trăiește și el era adevăratul lider al jocurilor, și care sincer, se simte destul de fad. E o conversație mult prea scurtă și, fiind ultima lor întâlnire până la urmă, nu oferă nimic special, discuțiile pe care cei doi le-au avut în sezonul 2 fiind mult mai bine scrise și mai interesante.
Există și o problemă mare, uriașă chiar, cu povestea detectivului Hwang. Două sezoane l-am urmărit pe acesta cum încearcă să găsească insula și pe fratele său, ca la final să petreacă 30 de minute acolo și să îi adreseze acestuia o singură întrebare: „Why?”, la care nu primește niciun răspuns, pentru că The Front Man pleacă după ce se uită la el. Îmi pare rău, dar s-a simțit ca finalul unui episod dintr-un anime, nu ca finalul unui serial, iar întreaga călătorie pe care am parcurs-o alături de Hwang a fost transformată în ceva redundant, zeci de minute care, în final, au un impact insignifiant. Pentru că, la sfârșitul zilei, toți cei de pe insulă scapă, jocurile se pot organiza fără probleme în altă parte, și avem oricum la final o scenă care ne indică faptul că sunt deja pregătite în SUA. Deci nu înțeleg de unde există la sfârșitul sezonului o euforie a personajelor care au fost pe barcă de parcă ar fi reușit ceva, pentru că întreaga lor poveste nu a avut nicio urmă de succes.
Povestea lui No-eul are un final clar, bun, și e destul de corect realizată, deși și acolo există câteva plot holes și niște decizii greu de înțeles – mi se pare că putea fi ucisă extrem de ușor atunci când se afla în cabina ei, fără ca VIP-urile să aibă vreo idee despre ce s-a întâmplat. Interpretarea ei rămâne una dintre cele mai bune și în acest sezon.
În fine, povestea principală. Offf, de unde să începem. Cum am spus, e dezamăgitor faptul că aproape toți jucătorii care contează și care au primit un backstory consistent mor înainte de ultima probă (aș zice chiar înainte de ultimele două probe, pentru că mie personal nu prea mi-a păsat de Jun-hee și de copilul ei). Practic, în ultima probă rămâi cu Gi-hun și bebelușul, numărul 100 și ceilalți jucători fără nume și fără chip, Min-su, a cărui călătorie e practic a unui băiat care descoperă ce tari sunt drogurile după două pastile și MG Coin, care pare singurul capabil să ofere ceva interesant în ultima probă. Însă, schimbarea personajului său este atât de radicală și fără sens, ținând cont de cât de cerebral este în primul stagiu al ultimei probe și chiar și la începutul celui de-al doilea stagiu, încât și acest personaj mi se pare că a fost dezbrăcat complet de orice îl făcea interesant odată cu „marele twist” în care descoperim că de fapt vrea doar banii.
Pur și simplu, MG Coin, după ce gândește atât de bine în prima parte a probei și la începutul celei de-a doua, începe să omoare oameni doar pentru că așa simte el nevoia înainte să treacă la ultimul stagiu al probei, nu-și lasă nicio cale de scăpare, îl trădează pe Gi-hun și dezvăluie că vrea să-și și omoare propriul copil. Îmi pare rău, dar toată secvența asta s-a simțit ca răufăcătorul dintr-un film care își dezvăluie planul înainte ca eroul să îl învingă – complet lipsită de sens, mai ales ținând cont de personajul pe care scenariștii l-au construit destul de bine până atunci.
Bebelușul este un plot device care, odată apărut, arată clar în ce direcție se va duce povestea. Nu vreau să las să se înțeleagă greșit: nu mă deranjează deloc faptul că finalul nu este unul fericit, cu Gi-hun care trăiește sau cu jocurile care sunt oprite și toată lumea e arestată și legea triumfă. Dimpotrivă, mi se pare că un final cu o notă negativă e mult mai potrivit pentru Squid Game, ținând cont de tema și povestea pe care am văzut-o, tocmai de-aia mi-ar fi plăcut să nu apară deloc bebelușul în acest final, pentru că e evident că el va trăi, indiferent de ce se va întâmpla. Iar asta este fix împotriva a tot ceea ce ne-a arătat Squid Game în cele 3 sezoane ale sale, anume faptul că oricine poate să moară, în orice moment. De-aia când introduci un astfel de personaj, singurul tip care nu poate să moară, răpești orice sentiment de nesiguranță spectatorului, atât timp cât a mai văzut măcar alte 10 filme, pentru că știe în momentul acela că nu există nicio cale prin care bebelușul va suferi ceva.
Am citit și ce a spus Hwang Dong-hyuk despre ultimele cuvinte ale lui Gi-hun. E o explicație pe care o înțeleg, dar care nu știu cât mă încălzește. Mi se pare că momentul sinuciderii lui Gi-hun este atât de evident și de clișeic încât mie personal mi-a răpit orice emoție aș fi putut simți.
Squid Game a avut un succes uriaș tocmai pentru că nu s-a temut să ia un subiect de care americanii s-au ferit de-a lungul timpului, pe care Hollywood-ul l-a ignorat și să încerce să îl prezinte într-o lumină complet nouă, diferită, care s-a simțit ca o gură proaspătă de aer. Dar, în final, serialul a căzut în clișeele Hollywoodiene, inclusiv cu o ultimă scenă care dă frâu liber celor de la Netflix să continue franciza cu spin-off care va avea loc în Statele Unite, cu Cate Blanchett în rolul recrutorului. Sure, I guess, go crazy.
Nu am cum să scriu un review la ultimul sezon din Squid Game și să nu menționez VIP-urile. Aceste personaje insipide, incolore, inodore, care parcă au fost luate din paginile unei reviste pentru copii de clasa a 3-a. Singurul lor rol este să remarce lucruri evidente, să se comporte ca niște antagoniști din desenele animate și engleza pe care o vorbesc este abominabilă. Am detestat din suflet fiecare scenă în care au apărut aceste personaje, nu există niciun lucru bun pe care îl aduc în serial, interpretările lor sunt comic de proaste, dialogurile sunt scrise cu stânga, iar faptul că se aud de parcă replicile lor sunt dublate m-a luat atât de tare prin surprindere că am pus pauză prima oară când l-am auzit pe unul dintre ei vorbind și am verificat să mă asigur că nu mi s-a schimbat serialul pe varianta de dublaj în engleză.
Și câteva cuvinte și despre CGI, așa, de final: cine oare a crezut că e o idee bună să incluzi un bebeluș CGI în acest serial, și să îl arăți de atât de multe ori? E un CGI teribil, de nivelul Alien: Romulus, sau Thor: Love and Thunder, arată de parcă ar fi fost făcut la repezeală, și este în centrul atenției de atât de multe ori. Fiecare scenă în care camera era pe „bebeluș” te scoate complet din firul acțiunii pentru că nu poți să remarci altceva decât faptul că arată absolut oribil. Într-un serial care a creat atât de multe decoruri spectaculoase și a folosit efecte practice remarcabile adesea, folosirea acestui bebeluș CGI s-a potrivit ca nuca-n perete.
