Am văzut Fantastic Four: First Steps de ceva timp deja, dar am așteptat puțin ca să îmi aștern gândurile despre filmul acesta pe hârtia virtuală. În primul rând, pentru că am simțit că trebuie să mai diger puțin filmul înainte să spun cu certitudine de ce nu mi-au plăcut anumite părți și de ce am adorat altele. În al doilea rând, pentru că am avut o mini vacanță și pur și simplu nu am mai avut aceeași tragere de inimă să dezbat filmul.
Și cred că această a doua parte vine în urma faptului că Fantastic Four: First Steps mi-a plăcut, dar nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Îi lipsește ceva, și cred că principala problemă vine din finalul destul de șters al filmului. Dar să nu ne grăbim și să luăm lucrurile pe rând.
A treia oară e cu noroc
Fantastic Four: First Steps este a treia reprezentare pe marele ecran în acest secol a celei mai cunoscute familii de supereroi, Marvel’s First Family – The Fantastic Four. Cei Patru Fantastici nu au strălucit cu niciuna dintre celelalte apariții ale lor live-action, indiferent cât de mult încearcă unii să abereze că filmul cu Ioan Gruffudd și Jessica Alba a fost bun. Adevărul e că Fantastic Four aveau nevoie de un film bun, meritau o reprezentare cât mai corectă și mai fidelă cu ceea ce cunoaștem din comics și una care să le facă cinste unor eroi atât de importanți în universul Marvel.
Din punctul acesta de vedere, aș zice că First Steps se descurcă destul de bine. Distribuția este bună (din nou, indiferent de cât încearcă unii să abereze că Pedro Pascal nu se potrivește în rolul lui Mr. Fantastic) și toți cei patru se potrivesc mănușă cu rolurile lor. Chimia dintre Pedro Pascal și Vanessa Kirby (Sue Storm) e vizibilă de la o poștă, Joseph Quinn (Human Torch) și Ebon Moss-Bachrach (The Thing) se necăjesc suficient de mult cât să înțelegi că la mijloc e o prietenie specială, și toți cei patru arată și se comportă ca personajele lor din benzile desenate.
Style over substance
Și acesta este fără îndoială principalul avantaj al filmului: felul în care arată absolut tot. De la costume până la locații și tehnologia folosită, totul amintește de anii ‘60, într-un stil retrofuturist absolut superb, care face ca Fantastic Four să se difere clar de orice alt film Marvel de până acum. Lumea în care se află cei patru este unică, iar faptul că ei sunt singurii supereroi de pe această versiune a Pământului o face să fie și mai specială și explică iubirea pe care le-o poartă oamenii și înțelegerea și încrederea pe care o au în ei într-un moment critic.
Fantastic Four: First Steps e regizat de Matt Shakman, care e cunoscut în principal pentru WandaVision, serialul Marvel care abordează diverse ere ale televiziunii și care s-a simțit, la rându-i, ca o gură de aer proaspăt la acea vreme. Dar nu cred că Shakman e la fel de bun și ca regizor de filme, cel puțin nu în acest moment. Știu că au fost tăiate foarte multe scene din film pentru a-l aduce la o durată de sub 2 ore, și nu cred că a fost deloc înțelept. Dacă tăierea personajului lui John Malkovich o înțeleg, cred sincer că orice scene în care Cei Patru Fantastici interacționează ar fi fost binevenite și chiar ar fi ajutat la o experiență mai bună, pentru că există personaje care se simt puțin neglijate, cum e The Thing.
Galactus și Silver Surfer
Atât Galactus (Ralph Ineson), cât și Silver Surfer (Julia Garner) sunt excelent portretizați, iar aspectul lor e curat, bine realizat și chiar mai bun decât mă așteptam. Prima scenă în care îl vedem pe Galactus arată atât de bine dimensiunea colosală a acestuia încât înțelegi imediat că ai de-a face cu un villain senzațional, care pare imposibil de învins, și realizezi pericolul prin care vor trece personajele principale. În fapt, întreg CGI-ul din Fantastic Four: First Steps este excelent, mult mai bun decât ce-am văzut în alte filme Marvel din istoria recentă, precum Thor: Love and Thunder spre exemplu. Chiar și efectele de întindere ale lui Mr. Fantastic, care reprezentau îngrijorarea principală a multor persoane (inclusiv și a mea), arată bine.
Am avut o reacție mixtă inițial când a fost anunțat că Fantastic Four: First Steps nu va prezenta versiunea principală a lui Silver Surfer din benzile desenate (Norrin Radd), ci pe Shalla-Bal, iubita acestuia. Dar, ținând cont că Julia Garner avea să joace rolul ei și pentru că nu îmi stă în fire să mă scandalizez de la un simplu anunț de casting, precum o face jumătate de internet în ziua de azi, am zis să aștept să vedem rezultatul final. Și bine am făcut, pentru că această versiune a lui Silver Surfer este excelentă. Nu are un rol atât de major pe cât mi-aș fi dorit sau sperat, dar Julia Garner face totul perfect. Felul în care vorbește, interpretarea ei, expresiile faciale care se pot vedea foarte clar în ciuda faptului că personajul ei este CGI, toate acestea o fac o versiune foarte bună a surferului, dar nu voi minți, încă sper ca Norrin Radd să apară cumva în Doomsday sau Secret Wars.
Coloana sonoră este, alături de partea estetică, cel mai bun aspect al acestui film. Michael Giacchino reușește să creeze un theme memorabil pentru Fantastic Four, de fiecare dată când îl aud încerc să mă opresc să nu îl fredonez și eu. A fost o alegere foarte inspirată din acest punct de vedere, muzica funcționează complementar cu lumea în care ne aflăm și cu personajele, se potrivește perfect și cred că are potențialul cel mai mare de a rămâne în mintea spectatorilor după ce văd filmul.
Ce nu merge
Acestea fiind spuse, sunt și niște minusuri destul de importante, iar cel mai clar este povestea. Fantastic Four: First Steps se simte, cum am zis, ca o bandă desenată din anii ‘60, dar problema este că vine și cu problemele de-atunci. Povestea e foarte precară și felul în care funcționează Galactus ca villain, o entitate care pare constant imposibil de înfrânt, necesită o soluție ingenioasă din partea eroilor noștri pentru a-l învinge, pentru că forța brută nu e suficientă. (SPOILERS AICI) Sau, mă rog, așa ar trebui să fie. În realitate, cumva se ajunge tot la forță brută ca rezolvare, ceea ce e extrem de frustrant și clișeic, mai ales când doar unul dintre Cei patru fantastici face 95% din muncă, iar ceilalți par extrem de underpowered. În plus, faptul că nu există niciun indiciu că Sue Storm (pentru că despre ea e vorba) e atât de puternică încât l-ar putea învinge pe Galactus aproape de una singură face ca momentul în care reușește asta să se simtă cumva gratuit, venit de nicăieri. (GATA SPOILERELE)
Apoi există și faptul că Reed Richards își folosește extraordinar de puțin puterile. Înțeleg de ce, pentru că probabil efectele sale au fost cele mai scumpe și mai greu de realizat pentru a arăta bine. Dar pot să număr pe degetele de la o mână momentele în care Mr. Fantastic își extinde corpul sau membrele, iar până la bătălia finală nu o face aproape deloc. Ba chiar are multiple momente în laboratorul său în care merge dintr-o parte în alta, în loc să-și folosească puterile. Și am citit și acele povești că „nu o face pentru că e atât de inteligent încât nu-și folosește puterile decât dacă este absolut necesar”. Please, n-ai citit în viața ta o bandă desenată cu Fantastic Four dacă ai impresia că lucrul acesta e adevărat. Reed Richards se transformă în cauciuc și dacă are pană Mașina Fantastică.
Scenele de acțiune sunt foarte bine făcute, mai ales cea în care îl vedem prima oară pe Galactus, care e urmată de un o secvență de urmărire cu Silver Surfer. Fabuloasă aceasta din urmă, foarte tensionată, bine realizată, fiecare are ceva de făcut și Surferul se simte ca o amenințare care îi poate distruge în orice moment.
