Vara lui 2025 se apropie de final și, deși avea câțiva concurenți importanți, nu putem spune că s-a găsit cu adevărat un „film al verii”, acea producție care să facă valuri atât în materie de critici, cât și în materie de încasări. Sigur, au existat încasări bune pentru Superman, Lilo & Stitch, Jurassic World sau Fantastic Four, dar doar animația celor de la Disney a trecut, cu chiu cu vai, de limita de un miliard de dolari la nivel global.
Dar finalul verii propune totuși un fenomen aparte, un sleeper hit care a venit de nicăieri și care a știut să se promoveze și să creeze destul buzz încât să aibă un weekend de debut fabulos pentru un horror – aproape 90 de milioane de dolari la nivel global, pentru un film care a costat puțin sub 40 de milioane.
Întrebarea firească este însă dacă există și ceva substanță pe lângă hype-ul creat de Weapons și dacă merită să mergi să îl vezi la cinema, pentru că spre deosebire de SUA, în Europa campania de marketing a filmului a fost ceva mai limitată parcă. Bine, răspunsul l-am cam dat deja oarecum în introducerea review-ului pentru Bring Her Back, dar ignorăm asta pentru moment.
Deci, Weapons are întâi și întâi de partea sa o poveste extrem de atractivă și interesantă. O întreagă clasă de copii dispare subit, în mijlocul nopții, la ora 02:17, cauzând panică și frică în comunitatea dintr-un orășel american. Toți, mai puțin un singur copil, care nu știe ce s-a întâmplat în acea seară. Prima suspectă a tuturor este chiar învățătoarea clasei, Justine (interpretată de Julia Garner), iar evenimentele filmului încep cu adevărat la o lună după acest moment, când poliția nu are încă răspunsuri, iar părinții copiilor devin din ce în ce mai frustrați de acest lucru, unul dintre ei (Josh Brolin) încercând să afle răspunsurile de unul singur.
În film mai apar în alte roluri și Benedict Wong, Alden Ehrenreich, sau Austin Abrams. Distribuția este una foarte bună deci, dar cu toate astea cel care se remarcă este Alex, interpretrat de Cary Cristopher, un băiat de numai 10 ani care are un rol extrem de important de jucat în Weapons și care reușește să o facă aproape fără cusur. Era o perioadă în care actorii copii, mai ales în filme horror, erau cel mai groaznic lucru pe care îl puteai vedea, și mă bucur din suflet că vedem din ce în ce mai mulți care nu doar că au interpretări excelente, ci chiar ies în evidență cu ele, cum am semnalat și în review-ul pentru Bring Her Back.
Cary Cristopher se înscrie și el în acest tipar recent: este inteligent, speriat, dornic să ajute, dar împietrit în același timp în anumite momente de consecințele pe care le-ar putea avea acțiunile sale. Îți dai seama imediat că ascunde ceva, lucru normal, pentru că un copil nu ar avea cum să fie bun la ascuns secrete, iar interacțiunile sale cu un anume personaj te fac să simți pericolul în care se află băiatul.
Julia Garner are și ea o interpretare bună, deși felul în care este structurat filmul, pe capitole, face ca niciunul dintre actori să nu iasă în evidență în mod special, având, mai mult sau mai puțin un timp relativ similar în fața spectatorului. Foarte simplu spus, cam toți fac roluri solide, dar de niciunul dintre ei nu îți vei aminti cum ai putea să o faci când vine vorba de Sally Hawkins în Bring Her Back sau de Toni Collette în Hereditary.
Povestea din Weapons, deși extrem de interesantă, nu e perfectă și are câteva lacune destul de mari. În primul rând, două dintre capitole nu au un impact foarte mare asupra poveștii generale, și mă refer aici la cele în care sunt arătate personajele lui Alden Ehrenreich și cel al lui Austin Abrams. Sunt ok, dar nimic special, și faptul că vin cumva fix după un capitol care are un final extrem de interesant te scoate oarecum din atmosferă și din tensiunea prin care treceai.
De asemenea, mai sunt câteva scene care nu par că ar duce nicăieri și care nu prea se explică ușor. Ador scarejump-urile din acest film: sunt filmate bine, inteligent, cât să te păcălească puțin și deși știi că vor urma, tot reușesc să te ia prin surprindere de câteva ori. Cu toate astea, odată ce tragi linie și te gândești din nou la ele, la sfârșitul filmului, realizezi că nu prea au nicio noimă, sau un motiv real pentru a exista, fiindcă nu vorbim de un antagonist care vrea cu tot dinadinsul să terorizeze personajele principale, ci dimpotrivă, caută să le evite.
Weapons este scris și regizat de Zach Cregger, care s-a aflat în spatele unui alt film horror foarte bun din urmă cu câțiva ani, Barbarian. La fel ca Weapons, Barbarian surprindea printr-un scenariu extrem de bun și o premisă extraordinar de interesantă, dar aici Cregger parcă a mai rafinat niște aspecte. Barbarian mergea într-o direcție foarte clasică filmelor horror, foarte bine aplicată, dar care nu surprindea decât prin cât de bine era executată de un regizor tânăr și fără experiență. Weapons se simte ceva mai experimental, cu o libertate mai mare, și vedem asta și în anumite scene prin felul în care sunt filmate. Spre exemplu, există o scenă de urmărire care este realizată din POV-ul urmăritorului, completă cu un moment în care acesta cade și se ridică apoi în urmărirea victimei. Este surprinzător de bine integrată și realizată, și contribuie la momentul destul de amuzant în care apare.
Și da, am zis amuzant, pentru că acesta e un alt aspect cu care Weapons surprinde. Finalul este unul extrem de amuzant pe alocuri, iar chestia asta s-ar putea să îi scoată pe unii complet din toată atmosfera tensionată a filmului, iar altora s-ar putea să le placă, realizând un contrast puternic cu tot ce am văzut până în acel punct. Nu e un final prost sau care să nu aibă sens sau să nu te satisfacă, ci doar bizar și s-ar putea să fie un pic greu de digerat pentru unii, ținând cont de cum a fost construită povestea până atunci. Mie mi-a plăcut, destul de mult chiar, și am râs în hohote în vreo 2 momente, după ce am fost speriat de-a binelea în alte două, spre începutul filmului.
Și aici vine alt aspect pozitiv al Weapons, care poate fi văzut din altă perspectivă ca unul negativ: este terifiant la început, iar scare jump-urile de care vorbeam anterior sunt foarte bine făcute și eficiente. Antagonistul este unul memorabil, dar pe măsură ce se desfășoară acțiunea și își pierde din farmec și din mister, realizezi că nu e chiar atât de înfiorător precum credeai inițial. Din nou, e un lucru care unora nu le va plăcea. Personal, nu am avut o mare problemă cu asta, deși mi-ar fi plăcut ca schimbarea asta de ton dintre punctul de plecare și punctul de final să nu fie chiar atât de dramatică. Cu toate astea, Cregger reușește de câteva ori să se joace atât de bine cu diferența asta între groază și umor, încât nu pot să-l blamez că a vrut să o aplice asupra întregului film.
Makeup-ul este excelent, și se vede asta mai ales la scena în care vedem soarta personajului lui Benedict Wong. Arată foarte bine, realist, personajele sunt schimonosite pur și simplu în urma acțiunilor antagonistului și se vede că efectul psihologic pe care îl au asupra lor se traduce într-unul fizic. Scenele de gore sunt minore, deși și aici vorbim de copii ca în Bring Her Back, Weapons e mult mai „liniștit” din acest punct de vedere și nu o să vezi momente de body horror la fel de greu de privit ca în filmul fraților Philippou.
