Paul Thomas Anderson revine pe marele ecran la patru ani de la ultima sa peliculă, Licorice Pizza, și are alături de el o distribuție absolut remarcabilă. Cu Leonardo DiCaprio în rol principal, One Battle After Another a cucerit atât publicul și criticii și pare primul concurent serios din această toamnă la titlul de cel mai bun film al anului.
Într-un 2025 fără multe filme memorabile până acum (mai ales dacă nu ești fan al genului horror), One Battle After Another vine ca o gură de aer proaspăt. Filmul lui Paul Thomas Anderson (sau PTA, pe scurt) era foarte așteptat de cinefili și, din fericire nu a dezamăgit deloc. Povestea ne prezintă o versiune a Statelor Unite care pare terifiant de similară pe alocuri cu cea actuală, în care poliția acționează mai degrabă ca Gestapo, iar extrema dreaptă conduce țara cu o mână de fier. Orice imigrant e un pericol public, oricine nu este alb este considerat „impur” de elite, iar un grup de revoluționari încearcă să se lupte cu statul, jefuind și distrugând proprietăți ale acestuia. După 16 ani, unul dintre rivalii lor de moarte revine și încearcă să elimine orice rămășiță din trecut și ce a mai rămas din mișcarea revoluționară.
Filmul este clasificat pe IMDB în vreo 6 genuri diferite, iar asta reflectă extrem de bine cam toate reacțiile pe care le stârnește în sală. Este surprinzător de amuzant, plin de acțiune, tratează niște subiecte actuale și foarte serioase, nu se ferește să șocheze și să îi arate privitorului adevăruri neplăcute. PTA jonglează destul de bine cu nuanțele politice ale filmului astfel încât să nu simți că îți spune în față de fiecare dată ce e bine și ce e rău.
Distribuția este, așa cum am menționat, una fabuloasă, cu DiCaprio într-un rol principal care va deveni probabil unul dintre cele mai iubite de-ale sale de-a lungul timpului. Este sursa principală de umor a filmului, mai ales în interacțiunile sale cu personajul lui Benicio del Toro, un sensei care face parte din mișcarea revoluționară și ale cărui răspunsuri seci și fel de a fi sunt delicioase. Rolul lui del Toro, deși destul de micuț, este memorabil, și singurul care îl eclipsează este Sean Penn.
Acesta din urmă este antagonistul filmului, colonelul Lockjaw, un om pe care nu ai cum să nu îl detești, dar care este atât de bizar și de caricaturizat în anumite momente încât descoperi că ajungi să râzi de el. Penn reușește să portretizeze perfect omul însetat de putere și care își dorește doar să ajungă să se numere printre elite: este mic și spășit atunci când vine vorba de cei mai puternici decât el, vrea să pară puternic doar cu cei în poziții inferioare social și este nemilos când vine vorba de viața lor. La fel ca în cazul lui DiCaprio, sunt convins că Lockjaw va ajunge să fie unul dintre personajele memorabile din cariera lui Sean Penn, care arată că, deși suntem departe de Mystic River sau Carlito’s Way, a îmbătrânit ca un vin bun și încă poate să vină cu interpretări remarcabile.
Chase Infiniti (what a name!) joacă rolul lui Willa, fiica lui Bob (Leo DiCaprio), și o parte esențială a poveștii. Își face debutul absolut pe marele ecran aici, și este o interpretare excelentă, care surprinde esența personajului: o fată rebelă, temătoare, dar pregătită să facă orice pentru a supraviețui și extrem de inteligentă.
Coloana sonoră din One Battle After Another este excelentă și contribuie enorm în multe momente ale filmului, pe care le acompaniază exact cum ar trebui. Scena care va rămâne în mintea celor mai mulți dintre spectatori este una în apropiere de final, în care o urmărire este filmată într-un fel anume care sporește tensiunea și te face să te foiești și să te apleci puțin în scaun. Am mai văzut astfel de scene, chiar și astfel de unghiuri de filmare, dar niciodată atât de lungi și de bine implementate ca aici. E foarte bună, cu siguranță una dintre cele mai memorabile din acest an, și te face să te simți ca într-un rollercoaster fără centuri de siguranță. Iar aici merită lăudat Michael Bauman, DoP-ul filmului, care e la doar a doua prezență în acest rol alături de PTA, și care nu a arătat anterior, în Licorice Pizza, că ar putea fi capabil de o compoziție atât de bună și de memorabilă. E un nume pe care sugerez să-l ții sub observare, dacă ești genul care vrea să vadă filme cu o estetică spectaculoasă.
Deși este un film foarte lung, de peste 2 ore și jumătate, One Battle After Another nu își obosește privitorul. Acțiunea este fluidă și „alunecă” dintr-o scenă în alta aproape pe nesimțite, astfel încât niciodată nu simți nevoia să te uiți la ceas, nici chiar atunci când primești un mic răgaz, în timpul unei discuții mai lungi între personaje. Este un lucru pe care PTA nu a reușit să-l realizeze în filmul său precedent, Licorice Pizza, dar care aici este făcut cu o pricepere remarcabilă. Dacă nu știi cât durează filmul, o să fii surprins atunci când apare genericul că au trecut aproape 3 ore de când te-ai așezat pe scaunul cinematografului.
Există câteva momente pe care ai avea tendința să le crezi absurde, dar ținând cont de situația lumii în care trăim, nu prea mai par deloc așa. La fel și în cazul personajelor, care par scrise uneori într-un stil care se apropie vertiginos de unul caricatural. Sau cel puțin asta ai avea tendința să spui, dacă nu ai văzut niciun jurnal de știri în ultima perioadă. PTA recreează cu măiestrie tendințe și comportamente actuale, fără să se simtă ca și cum îți dă o lecție cu titlul „Iată de ce nu este bine să acționezi așa”.
Totuși, există mici probleme de ton pe care nu am cum să le ignor. Știu, poți spune că face parte din farmecul lui PTA să facă aceste treceri bruște de la o scenă emoționantă la una amuzantă, sau de la una tensionată la una absurdă, dar se întâmplă asta de puțin prea multe ori în opinia mea.
În plus, sunt și alte personaje care mi se par puțin irosite: Regina Hall și Alana Haim în rolurile lui Deandra și Mae West nu prea au cine știe ce lucruri de făcut, și e păcat, pentru că mi se pare că timpul era mai mult decât suficient pentru a le pune mai mult în valoare.
