Predator: Badlands este cea mai nouă aventură din lumea extratereștrilor care au fost „reînviați” recent de Disney. Franciza Predator a fost latentă mult timp, deși cele câteva încercări de a o readuce în prim plan nu au fost deloc rele. Până la urmă, în 2022, Dan Trachtenberg, un regizor care avea doar un film la activ (dar ce film, 10 Cloverfield Lane), prezenta lumii cea mai recentă „operă” a sa: Prey. Disponibil pe Disney+, pentru că gigantul american nu avea suficientă încredere încât să-l arunce în cinematografe, Prey a fost un succes total, atât cu criticii, cât și cu fanii francizei, și a readus ceva entuziasm pentru aceasta.
La 3 ani distanță de la acel moment, Trachtenberg revine pe scaunul regizoral și în lumea Predatorilor cu Badlands, un film care nu are legătură cu Prey, prezentând o poveste total diferită, cu personaje și locații noi și, o premieră pentru franciză, fără prezență umană.
Asta o să împartă cu siguranță audiența în două, pentru că unii vor simți probabil lipsa unui personaj uman, care să facă povestea ceva mai „înpământenită” – pe cât posibil poate fi o astfel de poveste, bineînțeles. De partea cealaltă vor exista cei care vor răsufla ușurați că avem în sfârșit o poveste 100% despre un Predator, care nu are legătură cu Terra, cu rivalii de moarte ai acestor extratereștri sau cu orice alt element similar. Trachtenberg umanizează însă Predatorii mai mult ca orice alt regizor de până acum și reușește să facă o treabă extraordinar de bună din acest punct de vedere.
Structura filmului e foarte simplă și extrem de previzibilă pe alocuri. Un tânăr Predator pleacă într-o misiune de vânătoare care reprezintă ultima sa șansă de a rămâne în viață alături de clanul său și de a obține răzbunare. Evident, planeta pe care ajunge este una extrem de periculoasă, de care se feresc până și ceilalți Predatori și de-aici încercăm să deslușim misterul ei alături de Dek, căci așa se numește protagonistul nostru.
Pe planetă va descoperi și un Snythetic, adică unul din androizii pe care îi vedem adesea în filmele Alien și care și-au făcut apariția și în Alien: Romulus, cel mai recent din franciză. Înseamnă asta că ne îndreptăm spre un Alien vs Predator din nou? Probabil că da, dar nu ne grăbim. Androidul respectiv este jucat de Elle Fanning, care face dublu rol în acest film, având și o altă versiune ceva mai cerebrală și mai lipsită de scrupule. Este foarte bună în film, iar chimia pe care o are cu Predatorul, căruia îi dă viață un actor neo-zeelandez (Dimitrius Schuster-Koloamatangi), este excelentă. Filmul este neașteptat de amuzant pe alocuri și ajunge să se simtă ca un buddy comedy în câteva scene. Contrastul dintre androidul care nu se mai poate opri din vorbit și vânătorul tăcut, care vorbește doar atunci când e nevoie, e unul simplu, dar de efect dacă e aplicat corect.
Acțiunea este excelentă, și o să sune puțin controversat, dar Predator: Badlands e cu siguranță unul dintre cele mai bune filme ale anului când vine vorba de acțiunea pură pe care o servește. Faptul că nu există oameni în film, astfel că sângele vărsat nu are culoarea roșie face ca filmul să fie pentru o audiență mai largă, dar nu îi știrbește în vreun fel caracterul foarte violent pe care îl are în multe momente. În Predator: Badlands se taie, se rupe, se decapitează, se mănâncă, se mutilează – ce să mai, se ucide aproape constant. Dar, să dăm Cezarului ce-i al lui, se face asta cu stil. Luptele se simt violente, nu sunt extraordinar de lungi, se încheie brusc și rapid, chiar și lupta cea mare.
Predator: Badlands e un film construit pe efecte speciale, care nu ar funcționa dacă acestea nu ar fi absolut perfecte. Într-o perioadă în care multe blockbustere au început să scârțâie la acest capitol, Predator: Badlands arată absolut impresionant și aș spune că merită fiecare dolar aruncat pe efectele speciale. Creaturile arată excelent, Predatorii sunt extrem de expresivi și vedem și o dovadă de creativitate extrem de amuzantă spre final, care cu siguranță te va face măcar să zâmbești.
Aspectul Predatorului e probabil cel mai bun lucru din film. Costumul purtat de Schuster-Koloamatangi este absolut perfect, iar felul în care i se mișcă fața și ochii și expresivitatea pe care o arată este fabuloasă. Avem și cea mai cuprinzătoare prezentare a Predatorilor, tradițiilor lor și vieții lor de până acum. Yautja, căci așa se numește rasa lor de extratereștri, sunt antrenați de mici să ucidă, astfel că Dek e un personaj unidimensional în prima parte a filmului, care are doar un scop de la care nu vrea să se abată. Pe parcurs, Dek prinde mai mult contur, iar fiecare decizie pe care o ia îi oferă o culoare în plus.
Problema principală din Badlands e că e foarte previzibil, din multe puncte de vedere. Știi la ce să te aștepți, iar marile „surprize” nu prea te vor mișca. E un film pe care l-ai mai văzut de câteva ori până acum, dar cu un decor nou, un personaj aparte și efecte speciale foarte bune.
Am văzut că mulți alți revieweri de filme au fost extrem de deranjați că Dek nu e prezentat ca un killer absolut. Le-aș zice că poate n-au înțeles bine momentele de setting ale acțiunii. Dek e un Predator tânăr, care nu a reușit să obțină o pradă serioasă până acum, mai mic și mai pricăjit decât ceilalți din clanul său. De asemenea, pleacă pe o planetă complet ostilă, de care și alți Predatori mult mai puternici decât el inițial se tem. Cum ar putea, în contextul acesta să fie de la început mașina de ucis competentă și în fața căreia tremuri pe care am tot văzut-o în alte filme Predator?
Dan Trachtenberg a încercat să facă un film diferit de celelalte filme din franciză, și a reușit asta. E perfect ok să nu-ți placă, dar dacă singura ta critică este „nu e la fel ca celelalte” sau alte variațiuni ale acestei propoziții, ar trebui să mai scormonești în trusa cu unelte.
