Ne-am propus să ieșim puțin din rutină. Să facem ceva ce nu prea facem de obicei. Am lăsat confortul digitalului și am intrat într-un teritoriu care, aparent, aparține trecutului: fotografia pe film. Cu cea mai nouă cameră pe film de la Pentax în rucsac, modelul 17 Half Frame, ne-am pus o întrebare simplă, dar surprinzător de actuală: de ce fotografia pe film revine acum? Acesta nu e un review clasic, pentru că unele lucruri nu se testează într-un studio. Așa că am pornit într-o mică expediție, în Sicilia. Mai exact, în Catania. Un oraș intens, imprevizibil, plin de contraste și comori ascunse. Genul de loc care te forțează să încetinești. Și să fii atent.
Catania, orașul contrastelor
Ca să-ți oferim un pic de context, de ce am ales tocmai Catania pentru aventura asta? Ei bine, pentru că e genul ăla de oraș care nu încearcă să fie frumos. Catania e o lecție dură despre textură. E autentic până în măduva oaselor. Totul în jur e construit din piatră vulcanică neagră, smulsă direct din măruntaiele Etnei. Bazaltul întunecat domină arhitectura barocă și creează un contrast vizual incredibil, aproape violent, cu lumina albă, arzătoare, specific mediteraneană. Umbrele sunt grele, adânci, iar soarele de amiază decupează formele cu o precizie chirurgicală. Iar filmul? Filmul iubește drama acestui contrast.
Digitalul ar intra în panică aici. Ar încerca steril să „corecteze” culorile, să deschidă umbrele, să facă totul perfect expus, plat și plictisitor. Dar filmul, mai ales un Cinestill 400D, știe să danseze cu imperfecțiunea. Emulsia chimică are o toleranță pe care senzorii o invidiază; absoarbe lumina aia dură și o transformă în nostalgie. Îți oferă acel glow cinematic finuț, și acele tonuri de roșu și ocru care pur și simplu nu arată la fel în pixeli. Granulația devine parte din atmosferă, la fel ca praful de pe străzi.
Că ești fotograf sau nu, ești forțat să te adaptezi haosului. Traficul e infernal, oamenii gesticulează, iar piața de pește e un teatru în mișcare. Nu poți aștepta momentul perfect în Catania, pentru că el nu stă la poză. Momentul e acum. E o fracțiune de secundă. Și aici intervine arta filmului: te obligă să fii prezent, să anticipezi, să simți ritmul străzii înainte să duci aparatul la ochi.
Dar ca să îmbrățișezi această autenticitate crudă, să poți reacționa instinctiv la pulsul orașului, îți trebuie instrumentul potrivit. Ceva discret, rapid și de încredere. Și aici intră în scenă micuțul erou al zilei.
Pentax 17 Half Frame, un clasic modernizat
Aici trebuie neapărat să mulțumim celor de la ISOPATRUSUTE că au fost atât de drăguți, și ne-au înarmat în aventura asta, cu camera și film fresh. Pentru cine nu știe, ISO sunt un laborator de developare foto, magazin și unul dintre cele mai importante repere pentru entuziaștii fotografiei pe film, și-al profesioniștilor deopotrivă. Îi găsiți în București, pe Puțul cu Plopi 12.
Ok, acum dacă ar fi să romantizăm un pic lucrurile, Pentax 17 e un manifest. E o dovadă palpabilă că unii producători au curajul să creadă din nou în noi, în cei care căutăm sufletul în imagine, nu pixelii perfecți. E un pariu riscant pe care Pentax pare că l-a câștigat, și e un aparat special din două motive mari, care par să fi fost inventate special pentru străduțele siciliene.
În primul rând: e nou. Și asta e mare lucru. Poate suna banal, dar pentru noi, cei obișnuiți să vânăm pe eBay comori de acum zeci de ani, e o revoluție. Înseamnă mecanică proaspătă. Înseamnă că nu stai cu frica aia constantă că obturatorul se va bloca sau că exponometrul vechi de 40 de ani va ceda exact când lumina pică perfect pe Domul din piață. Nu e un „point-and-shoot” de plastic ieftin. Simți construcția. Partea de sus și de jos sunt din aliaj de magneziu, exact ca la „tancurile” vechi. Ai rotiță dedicată pentru compensarea expunerii (+/-), vitală aici, unde soarele mediteranean arde totul și păcălește senzorii. Ai control, nu ești doar un pasager.
În al doilea rând, e Half-Frame. Asta înseamnă că împarte o singură poziție de 35mm în două cadre verticale native. O rolă standard de 36 de poziții devine o pânză generoasă de 72 de poze. Dar specificația care schimbă totul nu e numărul de cadre, ci orientarea. Când duci aparatul la ochi, vizorul e vertical. E formatul nativ al erei noastre, formatul de telefon, dar transpus în chimie.
Și să vorbim puțin despre sticlă, pentru că inima acestui aparat e obiectivul de 25mm f/3.5. Pe half-frame, asta echivalează cu un 37mm, o focală clasică, legendară. E „sweet spot-ul” fotografiei de stradă. Nu e atât de larg încât să distorsioneze fețele oamenilor, dar nici atât de îngust încât să te scoată din acțiune. Are o claritate modernă, dar păstrează o redare a culorilor tipică Pentax: saturată, plină de viață, capabilă să scoată textura aia de piatră vulcanică neagră despre care vorbeam.
Însă cireașa de pe tort, funcția care te face să te simți fotograf, este sistemul de Zone Focus. Nu ai autofocus care să vâneze și să bârâie. Nu pierzi timpul. Ai o scală de distanțe pe obiectiv: un munte (infinit), două persoane (grup), o singură persoană și o floare (macro). Trebuie să ghicești distanța. Pare greu? Poate e, un pic la început, dar devine eliberator. În Catania, reglezi focusul la 3 metri, închizi diafragma și doar aștepți. Când subiectul intră în zonă, clack. Nu mai focalizezi, doar declanșezi. Ești rapid. Ești invizibil. Iar maneta de avans… sunetul și cursa mecanică a acelei manete după fiecare cadru sunt dependență pură. Te țin conectat fizic la proces.
Sau, pune-l în Auto, și lasă-l să facă el munca grea. E ciudat să spun asta, dar e cel mai distractiv mod. Pur și simplu n-ai nicio grijă. Și sincer cred că majoritatea celor care cumpără Pentax 17 Half Frame, așa îl folosesc. Aceasta este clar o cameră care te scoate din zona de confort. Este o cameră care spune: „Nu te grăbi, chiar dacă ai 72 de poziții. Fiecare cadru contează. Gândește de două ori.” Și tocmai aici, în spațiul dintre două declanșări, când reîncarci manual maneta, intrăm în subiectul cel greu.
Fotografia pe film în 2026
Acum pe bune… de ce plătim uneori si 100 si ceva de lei pe o rolă de film? Ok, si dintr-un pic de nostalgie, insa nu e un trend estetic. E o foame mult mai profundă. Este cum ii spun unii, oboseala digitală. E de spus că, nu am venit aici să spunem că gata, ce e făcut cu telefonul, nu e fotografie. Sigur că este. Sau că ce e digital nu are valoare, pentru că are. Sau că filmul e superior. Pentru că nu este.
Filmul comunică arta altfel, atâta tot. Filmul oferă tangibilitatea și permanența. O bandă fizică de acetat. O bucată de plastic care poartă amprenta chimică a luminii dintr-o anumită zi. Și apoi e estetica, dar nu estetica perfectă, ci cea vulnerabilă. Digitalul e obsedat de claritate. Vrea să vadă fiecare por, fiecare detaliu. Dar viața nu e așa. Viața e imperfectă, e zgomotoasă, e plină de umbre. Filmul acceptă asta. Filmul are granulație. Are culori care nu sunt exacte, dar sunt plăcute acea nuanță ușor suprarealistă, acel vibe cald și moale, pe care filtrele din aplicații doar îl mimează.
Cel mai important, filmul ne forțează la răbdare. Nu poți vedea rezultatul imediat. Asta e terapia analogului. Îți oprești mintea. Nu ești obsedat să verifici ecranul. Ești forțat să ai încredere în instinctul tău. Să crezi în moment. Odată ce filmul e tras, l-ai trimis la laborator, iar tu te-ai întors la viața ta. Îți vezi de treabă. Apoi, după o zi, sau mai multe, primești acel email. Acel moment de „delayed gratification” este magic. Satisfacția când vezi rezultatul, și când îți dai seama că ai reușit să capturezi acea emoție, este de zece ori mai mare. E ca și cum ai deschide o capsulă a timpului trimisă de tine din trecut. Asta e valoarea reală pentru care plătim. Plătim pentru a ne reînvăța răbdarea.
Dar hai să fim realiști. Revenirea asta nu e simplă. Nu e ieftină. Și nu e fără provocări. Și trebuie să înțelegem de ce costă. Nu e un secret. Între 2005 și 2012, filmul a fost la un pas de a muri. A fost o adevărată „apocalipsă” a chimiei. Marii producători nu au oprit doar producția; au distrus infrastructura. Au casat mașinăriile gigantice folosite pentru a turna emulsia pe rolele master. Au ieșit la pensie inginerii chimiști care știau rețetele. De asta prețurile au explodat. Nu e lăcomie. Este costul reconstrucției unei industrii distruse, la o scară infinit mai mică. Vorbim de:
- Materii Prime: Filmul are nevoie de mult Argint. Prețul argintului este volatil.
- Producție Mică: Să produci un milion de role este mult mai eficient decât să produci 100.000. Economia de scară s-a pierdut.
- Munca: Mașinile vechi se strică. Nu există piese de schimb. Totul necesită muncă manuală, întreținere greoaie și reînvățarea unor procese pierdute.
Dar noi, comunitatea, am făcut o alegere. Am decis că valoarea emoțională depășește costul. Am ales să sprijinim activ laboratoarele independente și producătorii mici care se chinuie să țină lumina aprinsă. Tocmai din lupta asta s-a născut cea mai cool comunitate. Laboratoarele de cartier nu mai sunt doar locuri de developare. Sunt centre sociale, sunt sanctuare. Și aici iar amintesc de mansarda ISOPATRUSUTE, sau Centrul de Resurse în Fotografie (CRDF), alt loc drag comunității.
Astea sunt locuri în care îți găsești camarazi. Ne întâlnim, vorbim de camere vechi, ne dăm sfaturi. Este și a fost mereu despre oameni. Deci da, camera asta, Pentax 17 cu neajunsurile ei, chiar pare că e un pariu pe viitor. Un pariu că ne mai și săturăm de comoditate. Un pariu că vom continua să investim în magie. Este un apel la următorul val de amatori, entuziaști, sau artiști, cei care vor să simtă metalul rece în mână și care nu se tem să accepte imperfecțiunea.
