Scurt, pentru cine nu vrea să citească prea mult: Killers of the Flower Moon este un film foarte bun și foarte lung. Avea nevoie să fie foarte lung pentru a fi foarte bun? Nu cred, nu aș băga mâna în foc pentru asta. Dar na, nu e ca și cum nea Martin Scorsese mai trebuie să asculte de vreun sfat de la oricine în viața asta.
Acum și varianta ceva mai lungă. A trecut mai bine de o săptămână de când am văzut Killers of the Flower Moon, deci cam tot ce aștern acum pe hârtia proverbială a avut timp să macine și opiniile mele s-au decantat, ca să zic așa, și să folosesc astfel genul de metaforă care le-ar putea place lui Scorsese și criticilor de film care au uitat că nu fiecare drum la cinema trebuie să îți dea de gândit 2 zile după. Divaghez însă, pentru că acesta este un subiect pentru alt material, pe care vreau să îl scriu de ceva timp. Ca să dau un preview și la acela, menționez doar că ceea ce a mai rămas, cel puțin, din criticii de film din România și de peste hotare a început să se împartă în două – habarniști și elitiști.
De a doua categorie se leagă cumva și Killers of the Flower Moon, pentru că este genul de film care le va face pe plac mai ales elitiștilor. Cinema, cuvânt care îi place atât de mult lui Martin Scorsese, real cinema. Sunt 3 ore și jumătate de masterclass în actorie din partea lui Lily Gladstone, Leonardo DiCaprio (deși are roluri muuult mai bune) și, spre surprinderea mea sinceră, Robert de Niro, care demonstrează că he still got it, indiferent de câte filme de comedie proaste a făcut în ultimii ani.
Nu mă înțelege greșit: Scorsese e un maestru al cinematografiei, și arată asta în continuare în multe dintre filmele sale (nu și în The Irishman), iar Killers of the Flower Moon se înscrie perfect pe lista sa de filme pe care merită să le vezi într-o viață. Însă mă îndoiesc că vei dori să îl revezi prea curând odată ce l-ai terminat, din cauza duratei colosale.
Este Killers of the Flower Moon unul dintre cele mai bune filme ale anului?
Oscarurile vor spune că da, pentru că va avea o mulțime de nominalizări. Deci, dacă iei nominalizările la Oscar ca pe un etalon, vei putea spune și tu, fără echivoc, că da. Cum am amintit, vorbim de actorie ca la carte, mai ales din partea lui Lily Gladstone, care reușește să exprime printr-o privire toate sentimentele posibile, de la ură și dispreț la acceptare și înțelegere. Este o interpretare pe alocuri reținută, care vine într-o oarecare antiteză cu cea a lui DiCaprio, mult mai expansiv și care vrea să îți atragă atenția în fiecare clipă în care este pe ecran. Ambii își intră în rol perfect, dând impresia că sunt personajele pe care le interpretează – Gladstone o indiancă tăcută și inteligentă, care examinează atent ce se întâmplă în jurul ei, și DiCaprio un mic șarlatan, care încearcă să intre în grațiile celor mari și să fie mereu în centrul atenției. Deci, mă aștept fără nicio îndoială la nominalizări pentru ambii la categoriile de actorie de la Oscar, și poate chiar o victorie pentru Gladstone, care nu ar putea fi contrazisă prea mult, cel puțin momentan.
Avem și un extraordinar Robert de Niro, pe care Scorsese nu l-a mai pus să bată pe nimeni, din fericire, astfel că poate să joace un rol în care este mult mai amenințător decât cel de gangster din The Irishman: cel al unui magnat dintr-un oraș mic, unde legea este dictată de el. Și pe el îl văd nominalizat cu siguranță la categoria de cel mai bun actor în rol secundar, acolo unde se va bate cu Levi Strauss-ul lui Robert Downey Jr. din Oppenheimer.
Destul de târziu în poveste apar Jesse Plemons și Brendan Fraser, primul în rolul unui investigator FBI, iar cel de-al doilea în rolul unui avocat. Primul este foarte bun, și mi se pare sincer unul dintre cei mai underrated actori apăruți în ultimul deceniu la Hollywood. Oferă o interpretare solidă indiferent de genul de film în care joacă, de la comedii precum Game Night, la drame ultra-depresive precum excelentul I’m Thinking of Ending Things, și chiar sper ca la un moment dat să și culeagă laurii pe care cred că îi merită pe deplin.
Brendan Fraser în schimb este un punct slab al filmului, și spun asta cu o mare părere de rău, pentru că nu voi uita vreodată interpretarea sa din The Whale, care este una dintre cele mai bune pe care le-am văzut. Aici însă, Fraser face overacting prin fiecare por, și nu știu dacă asta a fost indicația lui Scorsese, sau dacă W.S.Hamilton, cel pe care îl interpretează, chiar era un personaj atât de exagerat, dar contrastează foarte mult cu restul filmului și personajelor, astfel că pare mai mult o caricatură decât un om real.
Crimele, la fel de naturale ca răsăritul soarelui dimineața
Povestea e foarte simplu de urmărit, și este bazată pe cartea cu același nume scrisă de David Grann și apărută în 2017. Apariția petrolului pe teritoriul indienilor Osage atrage atenția albilor, care vin în numere uriașe pentru a exploata aceste pământuri, și a profita cumva de pe urma indienilor, care erau considerați cei mai bogați oameni din lume după această descoperire. Bineînțeles, asta îi face și extrem de vulnerabili, iar un val de crime zguduie poporul Osage, ducând și la apariția FBI-ului. Mi se pare că cele 3 ore și jumătate puteau fi destul de ușor transformate în 3 ore, astfel încât filmul să fie mai ușor de digerat și să nu se simtă slow-paced, pentru că sunt câteva scene care puteau fi cu siguranță tăiate.
Un lucru foarte important în dinamica filmului este felul în care sunt prezentate crimele comise asupra indienilor Osage și modul în care se vorbește despre ele. Foarte multe dintre ele sunt rapide, de genul „blink and you will miss it”, momente scurte în care este ucis un om și peste care se trece imediat. E o metodă foarte eficientă pe care Scorsese o folosește pentru a arăta că ucigașii sunt complet insensibili la astfel de lucruri, unii dintre ei văzându-le chiar ca fiind naturale. Și chiar erau parte din normal, în contextul acelor vremuri, oamenii legii nefiind foarte grăbiți să îi găsească și pedepsească pe vinovați. Așa intră în scenă FBI-ul, crimele asupra populației Osage numărându-se printre cele mai importante cazuri rezolvate de agenție în primele sale decenii.
Majoritatea criticilor adresate filmului se referă la faptul că perspectiva Osage nu este foarte evidențiată de Scorsese, și sunt oarecum de-acord cu asta. Filmul ar fi avut de câștigat cu mai multe scene privite prin ochii membrilor comunității Osage, da, însă pe de altă parte poate și-ar fi și pierdut o parte din acea lipsă de empatie și acel barbarism pe care îl portretizează uneori atât de bine cu privire la evenimentele petrecute. Mi se pare că e un echilibru destul de bun pentru „ce-a vrut să zică autorul”.
În rolul de cinematographer (scuzați romgleza, dar director de imagine sau orice altă corespondență pentru acest cuvânt în română mi se pare că nu poate îngloba importanța rolului, mai ales în astfel de filme), este Rodrigo Prieto, care a mai lucrat cu Scorsese și la producții anterioare, precum The Irishman, Silence sau Wolf of Wall Street. Și se vede asta, pentru că aș îndrăzni să zic că Killers of the Flower Moon arată cel mai bine dintre toate acestea, un fel de încununare a colaborării dintre cei doi, iar o scurtă cercetare legată de cinematografia filmului îți arată de ce. Pentru acest film, Prieto și inginerul Panavision Dan Sasaki (care este și vicepreședintele companiei) au fabricat lentile speciale, care să ofere filmului look-ul dorit de Prieto și Scorsese. A ieșit un film cu o paletă de culori ușor ștearsă, cu mult gri, verde închis și maroniu, în care de multe ori singurele pete de culoare sunt veșmintele sau chipurile indienilor Osage – o simbolistică ușor de înțeles, odată ce vezi filmul.
Mi-a plăcut și felul în care Scorsese alege să încheie Killers of the Flower Moon. Nu optează pentru clasicul fade to black urmat de rânduri scrise cu privire la povestea soarta pe care o au personajele, ci prezintă acest element sub forma unei piese de teatru radiofonic. E unic și super interesant, și face ca finalul să îți rămână în minte o bună perioadă după ce ai văzut filmul.
