Weekend-ul care tocmai a trecut a fost, pe cifre, cel mai bun înregistrat de industria cinematografică (în materie de încasări), de la Avengers: Endgame încoace. Ai putea să crezi astfel că „Hollywood is back, baby”, după ce sezonul estival de blockbustere a adus dezamăgiri după dezamăgiri în 2023 – la tine mă uit, Indiana Jones and the Dial of Destiny.
Realitatea nu e deloc atât de roz (get it, pentru că Barbie), ci mai degrabă se îndreaptă către negrul sumbru al lui Oppenheimer. Actorii și scriitorii din Statele Unite duc o bătălie grea cu producătorii, în cea mai mare grevă care are loc la Hollywood din 1960 încoace. Probabil că ai remarcat push-ul uriaș de marketing pe care Barbie l-a avut în ultimele săptămâni, greva fiind principalul motiv pentru acest lucru, pentru că niciun actor care face parte din SAG-AFTRA, uniunea actorilor din Statele Unite, nu mai poate promova filmele în care se află începând cu data de 14 iulie.
Știu, ai venit să citești despre filmele momentului, nu ca să afli mai multe despre situația actorilor din SUA, dar e important să înțelegem contextul în care s-au lansat Barbie și Oppenheimer, și ce ar putea reprezenta pentru această grevă. Pentru că, indiferent de opinia pe care ai avea-o despre calitatea celor două filme, ceva ce nu poți nega este că ambele sunt un succes în materie de box-office, Barbie înregistrând 337 de milioane de dolari la nivel global în primul weekend, în timp ce Oppenheimer a ajuns la 174 de milioane de dolari.
Rezultatele celor două ar trebui să deschidă puțin ochii unor producători care în urmă cu câteva săptămâni plănuiau să nu răspundă la cererile scenariștilor și scriitorilor, prelungind greva pentru ca aceștia „să își piardă apartamentele” și să fie nevoiți să se întoarcă la muncă. O tactică numită de producători „un rău crud, dar necesar”. Pot doar să sper că faptul că oamenii au ales să vadă două producții care nu sunt considerate drept „legacy sequels” într-un număr atât de mare să le ofere celor aflați în grevă o mutare în plus, dovedind că filmele și serialele bune nu se scriu cu inteligență artificială, și un script bun este în continuare principalul lucru care conduce la succes în lumea cinematografiei.
Barbie
După introducerea asta gri, să trecem la un ton de roz. Gata, promit că e ultima pe articolul ăsta. Am fost la premiera Barbie, care a avut loc la Cineplexx Băneasa, și unde rozul a dominat complet cromatica. De așteptat, de altfel, și am tot observat oameni îmbrăcați în roz prin oraș weekend-ul acesta, și trebuie să recunosc că ador asta. E un trend fun, harmless, care ajută și filmul și face din experiența de a merge să vezi Barbie ceva ce nu uiți prea ușor.
Am văzut și citit mai multe review-uri ale filmului în ultimele zile, acoperind toate tipurile de la opinii, de la oameni care numesc filmul „inspirațional”, până la alții care zic că e „propagandă woke”. Nu e un film pentru care e ușor să faci un review, pentru că inevitabil o să superi o tabără, iar unul dintre criticii pe care îi urmăresc relativ constant spunea că „cea mai bună variantă este să spui că filmul acesta nu e pentru tine”.
Nu o să aleg însă această cale, cu riscul de a-mi lua urări de bine și de la cei apropiați. Așadar, spune Barbie „F the patriarchy”, tare, clar și răspicat, și de mai multe ori în cele aproape două ore pe care le are? Da, logic, dacă știi cine e Greta Gerwig, și ai văzut măcar un film de-al ei anterior, nu aveai cum să te aștepți la altceva. Funcționează însă această abordare? Uneori da, alteori e puțin „on the nose”, cum spun localnicii de peste ocean. E acesta un motiv să „distrug” filmul și să spun că e „propagandă woke”? Logic că nu, îmi place să mă uit în oglindă dimineața și să consider că nu îmi curg totuși bale din gură.
Bineînțeles că în spatele glumelor de tipul „F the patriarchy” se află ceva mai mult decât un mesaj pe care îl poate scrie orice persoană a învățat alfabetul. Sunt momente în care scenariul scris de cuplul Greta Gerwig – Noah Baumbach strălucește și lovește în status quo-ul cu care suntem mulți obișnuiți într-un mod extrem de inteligent, dar sunt și altele în care umorul e de tip „șantier”, varianta pe roz.
Barbie are trei mari atuuri, iar primul dintre ele este umorul. Am râs la acest film mai mult decât la orice altă peliculă lansată în ultimii ani, iar la unele momente chiar cu lacrimi. Evident, sunt și „duds”, glume la care se aud greierii în cinema, deși Gerwig probabil se aștepta să se râdă în hohote, personajele făcând și pauze scurte pentru acest lucru. Acesta e însă blestemul comediilor, atunci când funcționează, sunt ridicate în slăvi, iar atunci când ai o glumă care nu lovește cum ar trebui, tinzi să o judeci mult mai aspru.
Al doilea atu uriaș pe care îl are Barbie este aspectul. Nu, nu mă refer la cel fizic, știm deja că jumătate din planetă e înnebunită după Margot Robbie și Ryan Gosling, ci la felul în care arată filmul în sine, cu decorațiunile și imaginea care par desprinse dintr-un set de jucării. Barbieworld, cum se numește locul în care sălășluiesc păpușile Barbie și Ken (și Allan), arată ca o casă de păpuși supradimensionată, adusă în realitate, de la culori până la îmbrăcămintea fiecărui personaj. Până și obiectele care se află în case sunt de plastic, lucru care face posibile o mulțime de glume în film. E o încântare vizuală sincer, și probabil de-aia mi s-au și părut momentele care se petrec în lumea reală ca fiind mai puțin interesante și lipsite de magie.
În fine, ultimul atu al lui Barbie e reprezentat de actori, cei principali mai ales – Margot Robbie, în rolul lui Barbie și Ryan Gosling în cel al lui Ken. Ambii sunt extraordinari în interpretările lor, și reușesc să dea personajelor o senzație de naivitate pe care nu te-ai aștepta să o regăsești atât de profund pronunțată. Numărul muzical al lui Gosling este ceva special, absolut excelent și nu m-ar mira să intre în topul Billboard vara asta, reacțiile și glumele sale sunt un deliciu, iar Margot Robbie aduce în scenele cele mai importante ale filmului o sensibilitate aparte. Michael Cera e și el un standout surprinzător în rolul lui Allan, și Kate McKinnon mi-a plăcut mai mult decât m-aș fi așteptat în rolul lui Weird Barbie.
Ca puncte negative aș spune că Will Ferrell, în rolul CEO-ului Mattel, este destul de puțin și slab utilizat, și cam toată acea parte a poveștii care îl cuprinde pe el și ajutoarele sale se simte puțin redundantă.
Barbie nu are cel mai complex story, și mesajul său va fi criticat de mulți fără un temei anume, însă reușește să se ridice mult deasupra standardelor pe care le-ai aștepta de la un film bazat pe o jucărie emblematică. Nici nu avea cum să fie altfel, cu Greta Gerwig în spatele camerei (mulțumesc mult, doamna Greta, că nu ați mai luat-o pe Saoirse Ronan în film).
Oppenheimer
De la o extremă la alta. Oppenheimer este povestea domnului J. Robert Oppenheimer, cunoscut și ca „părintele bombei atomice”, și mi se pare important să clarific asta de la bun început, pentru că am tot văzut opinii ale unor oameni care se plâng că „domne, fizica din filmul ăsta nu e bună, e prea elementară, nu se poate așa ceva”. News flash, dragii mei: se numește Oppenheimer filmul, și nu e unul documentar, ci un biopic. Nu e datoria lui Nolan să învețe pe nimeni fizică, așa cum nu a fost datoria lui nici în Interstellar. Ce trebuie să facă Nolan în acest film, în cea mai basic formă a sa, este să spună o poveste care să fascineze și să placă oamenilor care iau loc pe scaun pentru 3 ore. Și da, reușește asta.
Lăsând problemele de genul „nu am înțeles la ce film mă duc” deoparte, e greu să pui degetul exact pe un minus major al lui Oppenheimer. Pentru că filmul este unul solid, din toate punctele de vedere din care ai analiza un film – actorii sunt o pleiadă de nume uriașe și strălucesc chiar și în timpul scurt pe care îl au la dispoziție, precum Gary Oldman, Florence Pugh sau Robert Downey Jr. care îl joacă pe Lewis Strauss, și care o să câștige premiul de cel mai bun actor în rol secundar la Oscarurile din acest an – it’s not a prediction, it’s a spoiler. Cinematografia e spectaculoasă, cadrele sunt superbe, coloana sonoră este bună și scenariul și dialogurile sunt bine scrise.
Dar, nu pot să scap de senzația că fiecare lucru remarcabil aici e făcut mai bine într-un alt film al lui Nolan. Aceasta e și principala mea problemă cu filmul, alături de faptul că, într-adevăr, se simte puțin prea lung, mai ales după momentul testului Trinity (nu o să zic spoiler alert, că na, e istorie). Sunt anumite secvențe care puteau fi tăiate, iar faptul că sunt atât de multe personaje implicate te poate face puțin confuz uneori, mai ales când sunt rostite nume cu un debit comparabil cu cel al râului Siret.
Coloana sonoră e semnată de Ludwig Göransson, și e destul de lăudată de critici, dar personal mi se pare mult sub cea de la Black Panther, altă producție la care a lucrat suedezul. Problemele de sound mixing clasice în filmele lui Nolan, unde dialogul e mai încet decât sunetele din jur se regăsesc în foarte mică măsură aici, dar cum noi avem avantajul de a vedea filme cu subtitrări în estul Europei, nu vei resimți lucrul acesta la fel de tare ca vesticii.
Povestea e lungă, și îl urmărește pe J. Robert Oppenheimer, interpretat magistral de Cillian Murphy, înainte, în timpul și după crearea bombei atomice, acesta fiind în prim plan constant. Dacă într-o scenă nu apare Oppenheimer, se vorbește despre el, reprezintă punctul central al filmului, care vrea să arate ce îl conduce pe omul care creează cel mai distructiv obiect al omenirii, și cum îl afectează ulterior acesta.
Și aici intervine un alt aspect care mi-a plăcut mult la Oppenheimer, care putea fi doar o glorificare a puterii și științei americane, a ceea ce poate face „salvatorul omenirii”. Nu e cazul însă, iar Nolan alege să se concentreze mult pe ceea ce înseamnă creația lui Oppenheimer, efectele pe care le are aceasta asupra psihicului său, dar și efectele pe care le poate avea, pe termen lung, asupra psihicului colectiv.
Și da, faptul că nu există pic de CGI, conform lui Christopher Nolan, este un lucru absolut remarcabil, pentru că filmul arată superb, iar scena bombei de la testul Trinity este pe cât de tensionată, pe atât de spectaculoasă. Acum nu știu exact cât de corectă e afirmația lui Nolan, dacă retușurile digitale spre exemplu sunt considerate de el CGI sau nu, dar esențialul este că e un film care merită văzut pe marele ecran, într-un cinema.
Și vai de viața mea, vă rog eu, lăsați-mă cu ideea că „hurr durr IMAX-ul de la noi e digital, nu pe film, degeaba te duci” sau o groază de alte opinii proaste pe care le-am văzut în ultimele zile. E un film superb, și ca orice film superb merită văzut pe cel mai mare ecran posibil. Nu mai fiți snobi.
