E gata. Ultima vacă de muls din universul Spider-Man al celor de la Sony și-a dat suflarea și ea. Mă rog, teoretic nu e ultima, ținând cont că mai există și Kraven the Hunter care se va lansa, în mod normal, la sfârșitul acestui an, dar aș zice că șansele ca acesta să se ridice la nivelul primului film Venom ca succes sunt egale cu cele ale FCSB-ului de a câștiga Europa League în acest sezon.
Venom a fost mereu cumva oaia neagră a așa-numitului SPUMC (Sony Pictures Universe of Marvel Characters), în sensul că a fost singura producție live-action care a reușit cumva să adune fani și să fie și profitabilă la box-office. Practic, filmele cu Tom Hardy în rolul de Lethal Protector au fost singurele care nu au fost catalogate din prima ca dezastre, precum Madame Web sau Morbius și care au reușit să fie și produse, spre deosebire de El Muerto, care trebuia să îl aibă pe Bad Bunny în rolul unui luchador. Iar „vinovatul” principal de acest aspect este Tom Hardy, al cărui Eddie Brock / Venom, un personaj foarte iubit de altfel de fanii benzilor desenate, s-a dovedit a fi extraordinar de distractiv pe alocuri, ușor de plăcut și extrem de carismatic.
Tom Hardy are și el însă o viață, și și-a dat seama că este timpul să se întoarcă la ea, și să pună simbiotul în cui. Și fiindcă tot vorbim de cuie, trebuie să spun că, deși nu este tocmai ultimul cui în mormântul SPUMC (cel mai prost nume de univers cinematic, apropo), se simte fix ca așa ceva. Și nu, nu consider că animațiile Spider-Verse fac parte din acest univers, pentru că sunt destul de clar delimitate de orice reprezintă live-action-ul Sony.
Nu mă înțelege greșit. Nu vreau să spun că Venom: The Last Dance e o abominație cinematografică, sau că se apropie de nivelul abisal al Madame Web și Morbius. Ba dimpotrivă, este fix ce m-am așteptat: un film de o mediocritate absolută, care este tras în sus doar de o interpretare excelentă a lui Tom Hardy și de promisiunea faptului că este ultimul film din această serie.
Ce nu merge? (Aproape) totul
Nu trebuie să fii un geniu ca să îți dai seama ce nu merge la Venom: The Last Dance, pentru că sunt o mulțime de lucruri, din care îți poți alege favoritul (sau, în acest caz, vinovatul). Să începem cu cine stă în scaunul regizoral, Kelly Marcel, care a fost implicată și în primele două filme, în calitate de scenaristă. Ai zice că puțină continuitate nu strică, nu? Ei bine, poate strica dacă cea care primește pe mâini acest film este aceeași persoană care a scris scenariul pentru Fifty Shades of Grey, o adevărată catastrofă cinematografică. Kelly Marcel nu are nici cea mai mică idee ce să facă cu alte personaje din acest film în afară de Venom, ignoră complet regulile din această lume, la stabilirea cărora tot ea a contribuit în primele două filme, și pare că s-a mulțumit să facă minimul necesar ca să treacă clasa cu un 5 onest.
Bineînțeles, nu îi putem pune în cârcă lui Kelly Marcel toate problemele filmului, pentru că ar fi nedrept. Nu de alta, dar în afară de Hardy, nimeni nu pare că își dă silința să scoată ceva din acest film, și chiar și el pare obosit, sleit de puteri în anumite momente. Un mic spoiler: este un montaj în film care cuprinde și imagini din primul film, în care Tom Hardy pare un alt om, cu mult mai puțin fire albe în barbă, mai puține riduri și ceva mai multă fericire pe chip. O fi doar de la vârstă, dar permite-mi să cred că și filmele acestea au contribuit serios la toate aspectele astea.
Chiar și cu firele cărunte și expresia obosită, datorată faptului că Hardy interpretează acest rol de 6 ani (deși de-a lungul trilogiei evenimentele au loc de-a lungul unui singur an, sau maxim unui an și jumătate), actorul britanic rămâne principala atracție a filmului. E amuzant, are o interpretare credibilă și ușor emoțională atunci când trebuie, și chiar îți oferă senzația unui om sleit de puteri, care se folosește de toate rezervele de energie fizică și psihică pe care le mai are.
Interpetări slabe și un villain risipit
Chiwetel Ejiofor este și el în acest film, jucând rolul unui militar american din Area 55, o bază secretă care se ocupă cu studiul simbioților. Personajul său este atât de unidirecțional pe cât sună – nu are nici sare, nici piper, este pur și simplu un om în uniformă care urăște simbioții și cam atât. O risipă de talent în opinia mea, pentru că rolul lui Ejiofor putea fi jucat de oricine, nu era nevoie nicidecum de un actor nominalizat la Oscar.
Celălalt rol cât-de-cât important din film îi este rezervat lui Juno Temple, care joacă rolul Dr. Teddy Paine, un personaj extrem de insuportabil, și probabil cel mai slab interpretat din întreaga peliculă. Juno Temple este în mod normal o actriță bună, tocmai de aceea nu înțeleg ce s-a întâmplat aici. Pe lângă faptul că Teddy Paine este un personaj foarte prost scris și cum ai mai văzut în alte 100 de filme, extrem de previzibil în tot ceea ce face, Temple nu reușește nici măcar să îi aducă un strop de carismă.
Am ajuns până aici însă și nu am spus nimic despre poveste, pentru că oricum este una pe care nu ți-o vei mai aminti la câteva zile după ce vezi filmul. Practic, Venom: The Last Dance îl introduce pe Knull, sau The King in Black, unul dintre cei mai puternici antagoniști din universul Marvel, care a făcut valuri printre iubitorii de benzi desenate în ultimii ani. Knull narează primele 2 minute ale filmului, explicând exact cine este și care este scopul său, iar apoi nu îl mai vedem aproape tot restul filmului, trimițându-și creaturile din subordinea sa să îl captureze pe Venom și al său „codex” – o legătură specială care se creează în momentul în care un simbiot readuce la viață un om.
Practic, primești foarte puțin Knull la început, cât să îți deschidă apetitul pentru un antagonist care are un potențial cu adevărat uriaș și este extrem de interesant, fiind interpretat de Andy Serkis și având un design destul de cool. Iar apoi…liniște. Knull e doar o umbră în film, care nu reprezintă până la urmă niciun pericol, deoarece doar aghiotantul lui contează, o creatură care se plimbă aiurea pe Pământ până când Eddie se transformă complet în Venom, moment în care poate fi localizat de aceasta. Creatura este complet CGI și arată destul de bine, cu un efect foarte interesant atunci când își face treaba de mașină de ucis.
CGI-ul încă merge
Un lucru care a rămas constant la această serie este design-ul foarte bun pe care îl are Venom. Deși realizat în întregime pe calculator, Venom arată foarte bine, costumul și dimensiunile sale fiind mereu impresionante. E capabil și de expresii faciale destul de complexe și este, per total, o demonstrație de CGI foarte bună făcută de cei de la Sony – unul din puținele momente în care pot folosi cuvintele „foarte bun” la un film Sony cu personaje Marvel.
Există și alți simbioți în film, precum Lasher, Toxin și Agony (care din nu știu ce motiv primește o putere extra, care nu are niciun sens), însă mă îndoiesc că vor fi foarte mulți spectatori care îi vor recunoaște pe aceștia. Eu însumi, deși am citit comics cu unii din ei, a trebuit să caut exact să văd care dintre ei apare în film (cu excepția lui Agony, care are un design inconfundabil).
Nici umorul nu prea mai e ce-a fost în primele două filme. Până la urmă există un număr finit de râsete pe care ți le poate stârni gluma lui Venom cu „să îl mănânc sau nu pe tipul acesta?”. Numai în Venom: The Last Dance se repetă de vreo 3-4 ori. De asemenea, tot în scop umoristic este introdusă o familie de hipioți, care își doresc să vadă extratereștri înainte ca celebra bază militară Area 51 să se închidă. Glumele pe care le fac sunt extraordinar de previzibile, dar smulg câteva zâmbete și există un moment drăguț și puțin emoționant care îi implică pe aceștia și pe duo-ul Eddie Brock / Venom.
