Emilia Pérez a primit 13 nominalizări la premiile Oscar din acest an. E un număr șocant, pentru că sunt cu 13 nominalizări mai multe decât ar merita (hai poate 12), dar măcar pot să fiu recunoscător că am un titlu mai bun decât cel pe care îl plănuiam inițial pentru acest review. Mă rog, aș putea chiar să numesc acest film drept cel mai slab câștigător de Oscar din secolul 21, pentru că va primi probabil cel puțin premiul pentru Best Song și pentru Best Foreign Film (ambele nemeritate pe deplin).
Ca să înțelegeți mai bine amploarea acestui număr, Emilia Pérez este acum pe același palier cu Forrest Gump, celebrul Pe aripile vântului (Gone with the Wind), sau Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring. Toate acestea au 13 nominalizări, diferența fiind că Emilia Pérez este un film care nu ar trebui vreodată menționat în aceeași propoziție cu celelalte 3.
Ce este însă atât de rău la Emilia Pérez? De ce urăște lumea atât de mult acest film și cum s-a putut ca un film atât de detestat să primească 13 nominalizări la cele mai prestigioase premii din lumea filmului? Dacă nu ai văzut filmul, probabil că te gândești „hmm, sigur au ratat ceva oamenii care îl urăsc, poate nu îl înțeleg, sau poate are un subiect controversat”. O să încerc să explic în rândurile următoare care sunt problemele pe care le are acest film, pe cât posibil fără spoilere (deși nu înțeleg de ce ai vrea să vezi acest film în afara purei curiozități de a vedea cât de groaznic poate fi).
Un scenariu lipsit de logică
Emilia Pérez este un film francez, regizat de un francez, Jacques Audiard (Un prophète, The Sisters Brothers), despre un lider de cartel mexican (interpretat de actrița spaniolă Karla Sofía Gascón) care regretă calea pe care a apucat-o și dorește să treacă printr-o schimbare de sex, pentru a-și lăsa în urmă identitatea criminală. Pentru asta, angajează o tânără care lucrează în postura de avocat, Rita, interpretată de actrița americană cu origini dominicane și puerto ricane, Zoe Saldana. Și mai toată acțiunea se petrece în Mexic (deși nu este filmat acolo, ci în Franța), deci, natural ar fi să ne punem întrebarea de ce nu avem deloc actori mexicani în rolurile importante în acest film, mai ales că unul dintre subiectele tratate este unul extrem de dureros pentru poporul mexican, cel al disparițiilor și asasinatelor cauzate de cartelurile de droguri din țară. Nu doar atât, dar o alegere în special pentru unul dintre rolurile secundare este atât de proastă, încât te face să te întrebi ce a fost în mintea regizorului.
Dar apoi săpăm mai adânc și aflăm că Jacques Audiard nu știe să vorbească spaniolă, deși filmul este în proporție de peste 95% în această limbă. Și că nici unii dintre actori nu știau să vorbească bine spaniola și au avut nevoie de cursuri pentru a-și putea spune replicile, cursuri care oricum nu au prea contat, în cazul Selenei Gomez, care o interpretează pe Jessi, soția liderului de cartel.
Întrebarea pe care mi-am pus-o după ce am văzut Emilia Pérez este: de ce? De ce a vrut Jacques Audiard să facă acest film, dacă nu l-a interesat să înțeleagă absolut deloc problemele națiunii pe care o portretizează în film, dacă nu a fost interesat să portretizeze corect și cu o oarecare urmă de respect aceste probleme? Emilia Pérez ne arată cum un lider de cartel, la comanda căruia au fost uciși un număr imposibil de determinat de oameni, devine femeie și începe atunci să se căiască și să ajute oamenii cărora chiar el le-a provocat suferința să găsească victimele dispărute și ucise sub comanda sa sau a altor lideri de cartel rivali. Și cumva, ajunge să fie celebrată și nimeni nu își pune întrebări când o femeie misterioasă începe să găsească toate trupurile celor uciși de carteluri? Scenariul ignoră orice tip de logică, personajele sunt extraordinar de fade și de lipsite de scrupule, dar ești așteptat să le simpatizezi și chiar să le admiri, iar în unele cazuri interpretările te fac să derulezi la începutul filmului să vezi dacă nu cumva ai ratat acel „Televisa presenta” care anunță startul unei telenovele.
Emilia Pérez nu este un film interesat să spună o poveste coerentă sau logică, ci mai degrabă pare realizat exclusiv pentru a fi pe placul unor anumite comunități și pentru a fi un „Oscar bait” modern. Ironia sorții face ca și acele comunități să îl renege, și să acuze filmul pentru o portretizare stereotipică și greșită a experienței trans, însă partea cu Oscar bait-ul modern a funcționat ca la carte.
Cea mai proastă interpretare de la Jared Leto încoace
Karla Sofía Gascón este singurul element cu adevărat „de Oscar” din acest film. Interpetarea ei este excelentă, iar nominalizarea este pe deplin meritată, pentru că reușește să fie singurul lucru care te face să continui să vrei să vezi unde merge povestea. Deși povestea personajului ei cunoaște o evoluție lipsită de logică și ar trebui să fie în esență unul detestabil, Karla Sofía Gascón reușește să te facă să simți un oarecare atașament față de Emilia, și să îți dorești să reușească în ceea ce-și propune. E o dovadă foarte mare a faptului că ce face Gascón aici este incredibil simplul fapt că reușește să strălucească într-un film atât de slab din toate celelalte punct de vedere.
Zoe Saldana este mediocră, și nu merită sub nicio formă nominalizarea sa în categoria de Best Supporting Actress la Oscaruri, pentru simplul fapt că rolul ei este 100% principal. La naiba, aș zice că e mai principal chiar și decât al Arianei Grande în Wicked, pentru că aici Rita, personajul lui Zoe Saldana, este literalmente cel pe care îl urmăm în fiecare moment al filmului. Începem cu ea, terminăm cu ea, are chiar și mai multe cântece decât Emilia Pérez, care este personajul eponim. Saldana are șanse mari să câștige premiul Oscar pentru care e nominalizată, și știu că această opinie nu va fi tocmai populară, pentru că ea pare să fie unanim văzută ca celălalt element bun al filmului, alături de Sofía Gascón, însă mie nu mi se pare că strălucește absolut deloc. Numerele muzicale sunt slabe, cu excepția unuia singur (El Mal, cel care are și cele mai mari șanse să câștige Best Song), și ea are momente în care spaniola pe care o vorbește o cam trădează și nu e corectă, și per total nu e un rol pe care l-aș putea considera definitoriu pentru cariera ei extraordinar de bună și cu atât de multe alte interpretări mai reușite.
Selena Gomez este atroce. Cea mai proastă interpretare într-un film de la Jared Leto în House of Gucci încoace, pe alocuri comică la cât de proastă poate fi, plină de overacting care sare din ecran pur și simplu în atât de multe scene. Cele două piese pe care le interpretează sunt ambele groaznice, lipsite de ritm, încearcă să șocheze însă singurul fel prin care reușesc să o facă este prin cât de prost se poate auzi vocea Selenei. Este absolut fascinant cum Audiard a reușit, cu singura cântăreață pe care o are în distribuție, să o facă să se audă mai prost decât toate celelalte actrițe. Iar felul în care vorbește spaniolă Selena…Dumnezeule mare! Nu am auzit ceva atât de abominabil de la discursurile lui Călin Georgescu în limba engleză. Pronunția cuvintelor e greșită, nu are pic de încredere în frazele pe care le spune, e ca și cum cineva încearcă să își aducă aminte despre ce a fost ultima lecție de Duolingo făcută și vrea să folosească unele cuvinte care au apărut acolo.
Dialog și piese care par create de ChatGPT
De fapt, tot dialogul pare că a fost scris în franceză și copiat în Google Translate apoi. Replicile personajelor sunt „de carton”, extrem de simple și pare că ar fi fost scrise de un copil care își făcea tema la spaniolă. Iar versurile pentru piese…wow. Dacă ai reușit cumva să nu vezi scena în care Zoe Saldana și un actor care interpretează un medic „cântă” melodia La Vaginoplastia…permite-mi să te luminez aici. Pare ireal că cineva chiar s-a gândit la aceste versuri, probabil pentru că au fost făcute cu ChatGPT și chiar nu s-a gândit nimeni la ele. Nici Mi Camino, care este una dintre piesele NOMINALIZATE la Best Song, nu se ridică mai presus, fiind de asemenea, o piesă plictisitoare, monotonă și fără nimic special. Singurul moment muzical mai răsărit din Emilia Pérez este El Mal, cealaltă nominalizare la Best Song, unde Zoe Saldana are un refren catchy și unde reușește să sune destul de bine. De asemenea, nu am putut să nu râd la faptul că Audiard se vede că a ascultat câteva musical-uri în care piesele au fost scrise de Lin Manuel Miranda, pentru că el e singurul care folosește în ultimii ani recurent tehnica de cântat pe voci diferite, despre lucruri diferite, în același timp. Diferența e că Lin Manuel Miranda știe ce face când alege această tehnică și reușește să facă piesele sale să sune în continuare foarte bine, spre exemplu în 96.000 din In The Heights, în timp ce în numerele muzicale din Emilia Pérez tot ce se aude este un amestec grosolan de voci și de cuvinte, o ciorbă cu tot ce s-a găsit în frigiderul proverbial al lui Audiard.
Este un mister pentru mine și felul în care un film care arată ca în orice memă care râde despre felul în care filmele americane au parcă un filtru galben aplicat oricărei scene din Mexic a primit nominalizarea la Best Cinematography. Emilia Pérez e un film extrem de galben și de neplăcut din punct de vedere estetic. Fața lui Zoe Saldana arată galbenă într-o mulțime de scene, numărul muzical filmat cu telefonul de Selena Gomez are și meritul de a arăta oribil, pe lângă faptul că se aude deja așa, și per total nu găsesc vreun mod în care să spun că cinematografia din Emilia Pérez ar merita ceva mai mult decât un cinci de trecere. Există o singură scenă care mi s-a părut bine încadrată și frumos executată, în apropiere de finalul filmului, când mai mulți soldați încarcă arme pe ritmurile unei melodii – nimic revoluționar, am mai văzut asta, dar măcar mi s-a părut bine executată și încadratura a fost interesantă.
