Thunderbolts* este un film care, în mod bizar, s-ar putea să aibă un nume diferit atunci când mergi la cinema să îl vezi, sau s-ar putea să îl fi văzut deja pe rețele de socializare cu un nume diferit. Cei de la Marvel nu au așteptat prea mult pentru a dezvălui care e treaba cu steluța din numele filmului, și i-au schimbat numele imediat după primul weekend în care a intrat în cinematografe în…dar nu o să zic, chit că au trecut deja câteva săptămâni de la lansare, dacă nu l-ai văzut încă, nu are rost să-ți stric surpriza.
Filmul prezintă povestea unei noi echipe de supereroi, alcătuită dintr-o mulțime de personaje secundare din filmele precedente Marvel și Winter Soldier, interpretat de actorul de origine română Sebastian Stan. Lui i se adaugă Florence Pugh, în rolul Yelenei Belova, sora lui Black Widow, David Harbour (The Red Guardian, tot din filmul Black Widow), Wyatt Russell (John Walker, din serialul The Falcon and The Winter Soldier de pe Disney+), și Hannah John-Kamen (Ghost, răufăcătorul uitat din Ant Man and the Wasp). Trimiși într-o misiune secretă, aceștia descoperă că angajatorul lor (Valentina De Fontaine, interpretată de Julia Louis-Dreyfus) are de fapt alte intenții și se unesc împotriva sa, găsindu-l inclusiv pe Bob, interpretat de Lewis Pullman, care se dovedește a fi un supererou extrem de special.
Thunderbolts este regizat de Jake Schreier, care este cunoscut mai ales pentru miniseria Beef, multiplu premiată atât la gala Emmy, cât și la cea a Globurilor de Aur, precum și la multe altele. Schreier are un tip de umor aparte, pe care l-am văzut și în Beef, și din care păstrează o doză și aici, în Thunderbolts. Nu este umorul tipic Marvel, deși se strecoară momente de acest fel și în filmul nostru, ci unul care are și o oarecare doză întunecată, un umor negru care e foarte diferit totuși de cel clasic, pe care îl știm spre exemplu de la britanici.
Schreier se folosește de un aspect netratat în filmele Marvel de până acum și în filmele cu supereroi în general: traumele prin care trec aceste personaje. Thunderbolts sunt uniți mai mult de traume decât de orice altceva, fiecare având un trecut (și un prezent) oribil, și realizând că viața lor nu e deloc una strălucită. Umorul care se naște din interacțiunile lor este mult mai bun decât cel cu care ne-a obișnuit Marvel, și la fel și răufăcătorul principal.
The Void este marele villain al filmului și este un tip de personaj pe care nu prea îl vezi de obicei în astfel de filme. Singurătatea, tristețea, durerea, sunt teme explorate de filme cu buget mic, nu de blockbustere de acțiune, dar Thunderbolts mizează pe această diferență și este un pariu destul de reușit. Se simte fresh, diferit și un progres serios față de ce a pus House of Ideas pe marele ecran în ultimii ani.
The Void este un răufăcător aparte, în sensul în care e greu să îl și numești răufăcător. E doar o reprezentare a durerii, a depresiei și a dorinței de a avea pe cineva în viața ta căruia să îi pese de tine, să îți arate că nu ești singur. Schreier s-a inspirat în exemplificarea puterilor sale din bombardarea Hiroshimei, o propoziție pe care nu credeam că o voi scrie vreodată într-un review de film Marvel, dar iată că poți fi surprins și după mai bine de 15 ani.
Interpretările sunt excelente, și aproape fiecare personaj are ceva de făcut în acest film și un moment de strălucire. Spectatorii vor fi cel mai probabil mai atașați de Florence Pugh și a sa Yelena, pentru că vedem oarecum din perspectiva ei totul, dar toți ceilalți eroi sunt suficient de bine dezvoltați pentru a nu se simți în plus în film. În mod ironic, cea mai puțină atenție pare să o primească chiar Bucky, aka The Winter Soldier, dar e un lucru ușor de înțeles, pentru că suntem extrem de familiari cu personajul lui deja și îl știm foarte bine. E o replică foarte drăguță prin care explică un alt reviewer motivul pentru care Bucky e mai mult personaj secundar aici: „he comes pre-traumatised” 🙂
Wyatt Russell e un alt punct important al filmului, un personaj care încearcă să astupe prin atitudinea sa toată nefericirea și toate problemele pe care le are în viața de zi cu zi, pozând în continuare într-un mini-erou național. Ghost în schimb nu primește foarte multă atenție, fiind cel mai uitat membru al echipei. Ah, da, mai există și Taskmaster, dar știi foarte bine ce se întâmplă cu ea imediat ce apare pe ecran, deci nu are rost să discutăm.
Și la capitolul vizual Thunderbolts e o îmbunătățire față de proiectele recente Marvel, precum Captain America 4. A renunțat la paleta aceea de gri, pe care o vezi foarte des pe filmele de pe serviciile de streaming, e mai colorat, mai viu și efectele sunt și ele foarte bune în marea majoritate a timpului. Scenele „bătăliei finale” sunt printre cele mai interesante din film în materie de efecte vizuale, și deși există mici scăpări în CGI acolo, nu sunt ușor observabile.
Filmul începe cu o cascadorie remarcabilă făcută de Florence Pugh, despre care actrița a tot vorbit de-a lungul press tour-ului pentru acest film. Mi-ar fi plăcut totuși ca momentul să fie mai bine marcat, pentru că nu pare nimic ieșit din comun, mai ales că nu există vreun build-up către acest moment, pur și simplu îți este arătat imediat ce începe filmul.
Scenariul e simplu și previzibil, fără surpriza de la final, care se referă la steluța din titlul filmului. Este însă și bine scris, fără erori de logică și cu o strategie bine conturată prin care echipa de antieroi ar putea să se lupte cu The Void și a sa putere infinit mai mare. În plus, Schreier pare că știe foarte bine că cei care vin la film se vor uita la această echipă ca la un fel de Avengers ai omului sărac, și îi portretizează ca atare, cu toate problemele și eșecurile pe care le-au avut de-a lungul vieții. Spre deosebire de alte filme Marvel, Thunderbolts* pare că știe cu ce opinie vine la film spectatorul, și nu încearcă să o schimbe, ba dimpotrivă, o confirmă, dar într-un mod plăcut.
