Nu-s cel mai mare fan DC, dar nu cred că mi se va lua în nume de rău dacă spun că Superman se simte ca o ultimă șansă pe care o mai are Warner Bros de a crea și dezvolta un univers cinematografic, similar cu ce a construit Marvel în ultimii 17 ani. Iar DC a făcut o mișcare bună în acest sens, aducându-l pe James Gunn, un om care a demonstrat în aproape fiecare film pe care l-a făcut că știe să gestioneze multiple personaje, să le dea atenția necesară fiecăruia și, bonus, este și un fan uriaș al benzilor desenate.
Nu vreau să intru într-o dezbatere de tipul Zack Snyder vs James Gunn, pentru că mi se pare că pur și simplu nu merită și nu înțeleg astfel de dezbateri. Zack Snyder e un regizor care și-a demonstrat calitatea cu Rebel Moon, filmele pentru care a primit mână complet liberă de la Netflix și bugete astronomice și din care nu a putut scoate nici măcar ceva suficient de bun ca să fie zgomot de fundal. Dacă ai impresia că schimbarea sa nu este cel mai logic și mai natural lucru pe care îl puteau face cei de la Warner Bros (o companie care de altfel e recunoscută pentru cele mai proaste decizii posibile, condusă de un CEO mai rupt de realitate ce Jeff Bezos), atunci am niște vești foarte proaste pentru tine: Zack Snyder nu este singurul regizor existent pe planeta asta, ba mai mult, e un fel de Metaloglobus al regizorilor. Te uiți la el și te întrebi cum a putut să ajungă aici, când filmele sale au o calitate de nivelul ProTV, ora 14:00, undeva între știrile amiezii și La Măruță.
Un crash landing în mijlocul acțiunii
Acestea fiind zise, nici James Gunn nu e perfect, și în Superman chiar se vede asta de câteva ori. Povestea te aruncă în mijlocul existenței lui Superman ca erou pe Pământ, la 3 ani distanță de momentul în care a început să apere planeta, chiar după prima sa bătălie pierdută împotriva unui răufăcător. Practic, dacă nu știi nimic despre Superman, ceea ce este totuși posibil, deși mai puțin probabil, filmul acesta se va simți ca și cum ești aruncat în ultimul episod din sezonul 3 al unui serial. Dacă ai mai văzut vreun film cu supereroi, o să îți găsești rapid punctele de reper și nu va fi foarte greu să te orientezi pe mai departe, dar nu pot să nu simt uneori că James Gunn a scris și regizat acest film mai mult pentru fanii săi și cei ai benzilor desenate DC, decât pentru toată lumea, așa cum a făcut cu Guardians of the Galaxy spre exemplu.
Scenariul din Superman nu oferă nimic din ce nu s-a mai văzut până acum într-un film cu supereroi, inclusiv o chestie care mie nu-mi place deloc, în care eroul se înfruntă uneori cu un răufăcător care are aceleași puteri ca ale sale, dar un costum de culoare diferită. De asemenea, deși spuneam că Gunn se pricepe să ofere personajelor sale destule lucruri de făcut și acțiune cât să nu simți că sunt risipite, unele dintre ele chiar ar fi beneficiat de ceva mai mult sceentime aici, în special chiar Clark Kent, care nu știu dacă apare în mai mult de două scene.
Povestea e destul de simplă și ușor de urmărit, deși sunt mai multe fire narative care într-un final se împletesc relativ natural. Superman nu propune deci nimic revoluționar, dar este amuzant, are un ritm rapid și personajele sunt bine definite. Totuși, are niște probleme de ton similare cu unele filme Marvel, în care apar glume, deși nu sunt tocmai binevenite, și te scot dintr-un moment tensionat sau emoționant. Există însă o glumă absolut excelentă, care se referă la trollingul de pe internet făcut de fanii lui Zack Snyder, și unde sala în care eram a erupt pur și simplu într-un râs zgomotos. Foarte simplă, foarte „la prima mână” ca să zic așa, dar uneori nu e nevoie de mai mult.
Cel mai corect Superman de până acum
David Corenswet este un Superman excelent, scos parcă direct din paginile unui comicbook. Este naiv, o adevărată întruchipare a binelui indiferent de circumstanțe și de presiunile din jurul său, un supererou ca la carte care nu vrea să sacrifice pe nimeni și pe nimic și face tot ce poate pentru a salva fie și cea mai mică ființă din acest univers – în contrast uriaș față de Supermanul lui Snyder, care a ras jumătate din Metropolis în Man of Steel. Mi se pare extraordinar de trist că unii oameni acuză acest personaj că ar fi „woke” sau că împinge o anumită narativă când, în esență, tot ceea ce face este să salveze tot ce poate salva și să fie o persoană bună. Înțeleg totuși, e greu de crezut că așa ceva poate exista în 2025.
Corenswet e amuzant în film, are un timing bun al comediei, și aspectul său este excelent. Arată ca Superman, se simte ca Superman de-a lungul celor aproape 2 ore, dar tot aș fi vrut să îl văd mai mult în rolul lui Clark Kent. Are o chimie foarte bună cu Rachel Brosnahan, care o interpretează pe Lois Lane, și care, la rându-i, se folosește foarte bine de momentele pe care le are pe ecran ca să arate calitățile și defectele principale ale personajului său, pe care îl știi din comics. Lane e un reporter incisiv, incomod chiar și pentru Superman, și care are un rol destul de important în finalul filmului, lucru pe care nu prea l-am văzut în filmele anterioare din franciza Superman. De obicei, pe măsură ce lupta se duce din ce în ce mai aprig, în înaltul cerului sau cu inamici care au puteri similare cu ale lui Superman, Lois Lane nu mai are ce să facă și este redusă la un spectator. Aici, Gunn îi găsește un rol important, și ei, dar și lui Jimmy Olsen, un prieten apropiat al lui Clark Kent.
MVP-ul surpriză
Nicholas Hoult în rolul lui Lex Luthor încă mi se pare că arată puțin ciudat. Mi-a luat puțin să mă obișnuiesc cu aspectul său, dar comportamentul și ura pentru Superman reușesc să iasă prin ecran și să te convingă că face un rol bun. Bine, nu era neapărat asta dilema, pentru că Nicholas Hoult a demonstrat deja în nenumărate rânduri că este un actor excelent, doar că nu părea tocmai potrivit pentru a-l juca pe principalul rival al lui Superman. O face bine însă, plin de ură, iar un moment aflat pe la jumătatea filmului te face să înțelegi că Luthor este într-adevăr un om malefic, o întruchipare a tot ceea ce e în neregulă cu unii oameni în ziua de azi.
În film apar și alți eroi: Guy Gardner al lui Nathan Fillion e o Lanternă Verde amuzantă, și puterile sale sunt transpuse foarte bine pe ecran, Hawkgirl (Isabela Merced) ar fi meritat ceva mai multă atenție, pentru că are foarte puține scene și nu prea îți lasă cine știe ce impresie, dar adevăratul MVP al echipei din care face parte este Mr. Terrific (Edi Gathegi). E amuzant, are atitudine, are și cele mai spectaculoase scene de luptă și o expresie constantă de parcă și-ar dori să fie oriunde altundeva. La fel ca în cazul lui Peacemaker, James Gunn reușește să facă din personajul poate cel mai puțin cunoscut al filmului un adevărat star.
Momente scoase din paginile unui comicbook
Vizual, unele secvențe arată spectaculos, de parcă ai privi un comicbook pe ecranul cinematografului. Un moment cu silueta lui Superman printre norii de praf, care apare și într-unul din trailere, e poate cel mai memorabil din fim, iar câteva scene de luptă sunt spectaculoase. Sunt vreo două care seamănă puțin prea mult pentru mine cu secvența lui Yondu din Guardians of the Galaxy Vol. 2 parcă, în care arma sa controlată prin fluier omoară pe toată lumea. Mr. Terrific face cam același lucru și mai există o scenă asemănătoare.
Costumele arată bine, decorurile la fel, precum și efectele speciale. Zborul lui Superman și al altor personaje e credibil, nu am remarcat probleme mari la CGI sau lucruri care să mă scoată din acțiunea filmului. Până și momentele în care zboară Krypto, câinele erou, se văd cum trebuie pe marele ecran.
În ceea ce privește muzica și coloana sonoră, apreciez că James Gunn a fost ceva mai liniștit de data aceasta și nu a apelat la cunoștințele sale vaste de muzică din anii 80 și 90. David Fleming și John Murphy au fost cei doi compozitori, ambii lucrând anterior cu Gunn la alte proiecte. Theme-ul lui Superman este simplu, dar își face treaba foarte bine. Nu pot să spun că mi-a făcut pielea de găină ca un alt theme despre care voi vorbi în curând într-un alt review, dar este suficient de epic și de memorabil pentru calibrul acestui supererou.
