Bazat pe una dintre primele cărți scrise de Stephen King, The Long Walk spune povestea unei Americi distopice, care este încă în reconstrucție după un „mare război”. Anual, are loc un eveniment numit, n-o să-ți vină să crezi, „The Long Walk” sau în română „Marșul cel lung”, în care mai mulți băieți tineri trebuie să, n-o să-ți vină din nou să crezi, meargă. Motivul evenimentului este explicat în film, dar ideea principală este că a devenit cumva ceva la care toți băieții tineri trebuie să se înscrie, iar participanții sunt aleși prin loterie, câte unul din fiecare stat al SUA.
Sună ca The Hunger Games probabil, sau alte filme distopice pe care le-ai mai văzut, dar asta pentru că The Long Walk a servit ca inspirație pentru multe dintre aceste filme distopice, iar regizorul este chiar Francis Lawrence, omul aflat în spatele a trei dintre cele patru filme din franciza care prezintă povestea lui Katniss Everdeen (practic, singurul pe care nu l-a regizat este doar primul).
Concept simplu, dar greu de pus în practică
Mult timp considerat o poveste imposibil de adaptat pe marele ecran, din cauza faptului că ar fi mult prea plictisitor să vezi personaje care doar merg timp de 2 ore, The Long Walk reușește să demonstreze cât de mult s-au putut înșela toți cei care au crezut asta. Filmul te face să îți pese de personaje prin simplele conversații pe care le au, ajungi să te atașezi de acești băieți extrem de rapid și de ușor, deși știi că inima îți va fi frântă la un moment dat.
Pentru că ideea din The Long Walk, deși foarte creativă din punct de vedere al conceptului, este brutală. Participanții trebuie să păstreze o anumită viteză, de 3 mile, adică 4,83 kilometri pe oră. Dacă scad sub această viteză, primesc un avertisment, apoi al doilea și al treilea, după care sunt uciși pe loc. Marșul nu poate înceta decât atunci când un singur participant a rămas în viață. Deci, știi că aproape toți cei pe care îi vezi vor muri, dar dialogul este extrem de simplu și de eficient, scurt și la obiect adesea, însă cu o conotație mult mai adâncă decât te-ai aștepta. Aflați în fața unei curse cu final anunțat, concurenții își dezbat problemele, își scot la iveală dorințele și motivația, pentru ca în final marea lor majoritate să ajungă să se mulțumească numai cu o moarte obținută în propriile condiții.
Dur și dezarmant
The Long Walk e un film extrem de dur și de dezarmant în multe momente. E greu de privit, și chiar și dacă ai văzut cele mai sângeroase filme horror, tot o să te simți inconfortabil în multe momente și vei avea tendința să întorci privirea. Fiecare mic incovenient de zi cu zi ajunge să fie o problemă de viață și de moarte în competiția asta, de la simplele nevoi fiziologice ale concurenților, care trebuie făcute tot în mers, până la o mică piatră care îți intră în pantof și nu vrea să iasă.
Deși nu are imagini cu un impact vizual la fel de mare ca multe alte filme văzute în acest an, precum Bring Her Back spre exemplu, The Long Walk reușește să te facă să întorci privirea folosindu-se de emoțiile pe care ți le trezește. Momentele în care un personaj este ucis sunt greu de privit tocmai pentru că știi ce urmează să se întâmple și în multe momente ai ajuns să te atașezi de el și nu vrei să îl vezi murind.
Sunt momente scurte, simple, deloc ieșite din comun pentru un film distopic, dar Lawrence și Jo Willems, directorul de imagine al filmului, reușesc să le pună în valoare extrem de bine prin greutatea pe care o primesc și felul în care sunt, adesea, încadrate. Nu ți se dă voie să jelești un personaj, nu ai timpul necesar, pentru că ceilalți trebuie să continue să meargă și nimeni nu îl mai poate ajuta. Tocmai de aceea, felul în care sunt prezentate astfel de momente, cu personajele principale rămase în viață îndepărtându-se fără să poată face nimic de cel a cărui soartă a fost deja pecetluită, fac ca The Long Walk să fie mult mai eficient din punct de vedere al durerii provocate decât alte filme în care ai o distribuție pe cale să fie eviscerată.
David Jonsson e magnetic
Și dacă tot a venit vorba de distribuție, aceasta este una foarte, foarte bună. Dacă la început ai crede că avem o adunătură de adolescenți clișeici, pe care îi găseai mai demult în fiecare film care se încadra în genul Young Adult, pe parcursul filmului descoperi că fiecare dintre ei e departe de a reprezenta clișeul către care par că se îndreaptă inițial. Un exemplu clar în acest sens este Gary Barkovitch, personajul interpretat de Charlie Plummer, care inițial pare genul de bully clasic, pe care îl găsești în orice film american, pentru ca pe parcursul filmului, pe măsură ce se deschide față de restul competitorilor și încearcă să-și atingă simplul obiectiv de a supraviețui, să vedem un tânăr cu probleme de apartenență, răvășit de greutatea greșelilor făcute.
Cooper Hoffman și David Jonsson (cei care îi interpretează pe Raymond Garraty și Peter McVries) sunt cei care conduc marșul, iar povestea se concentrează în jurul lor în mare parte, și pe bună dreptate, pentru că interacțiunile pe care le au cei doi sunt aur curat. Prietenia lor înflorește sub ochii tăi, și ajungi să speri că ambii pot să mai reziste doar un pic, să ajungă la următorul moment important din film.
Aici ajută enorm de mult faptul că dialogul este excelent în multe momente, iar replicile lui McVries sunt un deliciu mai tot timpul. David Jonsson a avut o interpretare remarcabilă și în Alien: Romulus, fiind un adevărat standout al acelui film, iar aici reușește din nou să iasă în evidență chiar și atunci când împarte ecranul cu Cooper Hoffman, un tip extrem de carismatic. Oferă un pachet complet: emoție, umor, reacții naturale și de fiecare dată când deschide gura vrei să auzi ce spune.
Un antagonist scump la vedere
Mark Hamill interpretează și el excelent rolul antagonistului, un general pe care îl vezi rar, dar se asigură că îl urăști și mai mult de fiecare dată când o faci. Hamill e atât de cunoscut pentru rolul său ca Luke Skywalker încât uneori avem tendința să uităm cât de bun este ca personaj negativ și cum Joker-ul său din animațiile și jocurile video Batman este una dintre cele mai bune interpretări ale personajului realizate vreodată. În The Long Walk, îți amintește în fiecare secundă cât de detestabil poate fi și cât de bine poate juca acest rol.
Din punct de vedere vizual, The Long Walk nu surprinde cu nimic, dar nici nu are cum sau de ce să o facă. Conceptul filmului este pe cât de interesant, pe atât de puțin ofertant, iar monotonia drumului este palpabilă atunci când personajele nu interacționează și funcționează și ca o scurtă perioadă de respiro după anumite momente. Chiar și așa, Jo Willems reușește să surprindă niște cadre spectaculoase ale Americii rurale, evidențiate în acele momente de liniște care vin adesea după ce unul din personaje a murit.
Finalul s-ar putea să nu fie pe placul unora, pentru că este destul de deschis și interpretabil. Pe mine nu m-a deranjat, mi s-a părut aproape perfect pentru tonul general al filmului, natural și bine construit. Știu că mulți oameni au o oarecare problemă cu felul în care Stephen King își termină unele povești, dar pe asta nu am citit-o înainte, deci din nefericire nu pot să spun dacă e similar sau nu cu finalul din carte.
