Apărut în cinematografe în urmă cu mai puțin de două luni, în a doua jumătate a lunii octombrie, After the Hunt, cel mai nou film semnat de italianul Luca Gaudagnino, și-a și făcut debutul pe platforma de streaming de la Amazon, Prime Video. De obicei, o sosire atât de rapidă pe platformele de streaming nu e de bun augur – până acum două săptămâni filmul încă se putea vedea la cinematografele din România. Așa că nu am putut să nu arunc o privire la această peliculă, ca să văd cum a ales regizorul să urmeze succesul obținut cu Challengers anul trecut.
Pe hârtie, totul în After the Hunt ar trebui să funcționeze. Are un regizor celebru, nominalizat la Oscar, o distribuție plină de talent oriunde te-ai uita și o temă care atrage și încurajează la dialog. Filmul spune povestea unei profesoare de filozofie de la Yale (Alma), interpretată de Julia Roberts, a cărei elevă favorită, Maggie (Ayo Edebiri), acuză un alt profesor de o tentativă de viol. Acesta (Hank), interpretat de Andrew Garfield se întâmplă să fie și cel mai bun prieten al personajului Juliei Roberts. Astfel, se creeză un triunghi cu tente amoroase (pentru că atât Maggie, cât și Hank par să nutrească o pasiune pentru Alma), în care profesoara trebuie să aleagă pe cine crede și pe cine susține.
Gaudagnino abordează aici multe subiecte: feminismul, ruptura dintre generații, căsniciile disfuncționale, dilema morală a judecării unei persoane fără vreo dovadă palpabilă, ba chiar vorbește puțin și despre conceptul de meritocrație și comentează acid situația universităților de top din ziua de azi. Problema principală este că, având atâtea subiecte diferite despre care vrea să spună ceva, ajunge să nu trateze niciunul cum trebuie.
Scenariul este scris de Nora Garrett, care se află la prima ei încercare ca scenaristă, ever. Nu a mai scris până acum nici măcar un scurtmetraj, iar cariera sa de actriță a fost una sub mediocră, astfel că lipsa ei de experiență se vede. Dialogul este slab, și încearcă să confere filmului un aspect de „thinking movie”, adică de film care se vrea a fi unul cu înțelesuri adânci și cu conversații care îmbie la reflexie. În realitate însă, chestia asta nu iese aproape deloc, și multe dintre secvențe sunt doar mostre de filozofie rudimentare, pe care personajele le spun cu o atitudine ușor superioară, de erudiți. Nu ajută deloc faptul că mai toate aceste scene sunt lungite peste măsură și nu fac decât să te facă să simți mai apăsătoare durata de peste 2 ore a filmului.
Există însă și câteva excepții, cea mai notabilă fiind în final, într-o discuție dintre Alma și Maggie, în care una dintre ele refulează pur și simplu. Este bine scrisă și jucată și un mic moment luminos care iese în evidență din atmosfera gri și întunecată a filmului. De altfel, pare că în această scenă s-au vărsat și frustările reale ale cuiva, și cred că tocmai de-aia ajunge să fie cea care transcende ecranul și ajunge să te lovească cel mai puternic. Bine, între noi fie vorba, are și un aspect de scenă scrisă cu acele mici clipuri de la Oscar în minte, când ți se arată o mostră din interpretarea unui actor. Nu va fi cazul însă de așa ceva aici.
Și apropo de atmosferă, cât de gri și întunecat poate fi acest film! Nu doar tematic, ci și vizual. After the Hunt e un film alergic la culoare, în care paleta de albastru, gri și alb spălăcit domină copios de la un capăt la altul. Da, e oarecum normal pentru un film de acest gen, o dramă psihologică în care tema este una foarte serioasă, ca din punct de vedere vizual să recurgi la o atmosferă posomorâtă și mohorâtă. Însă aici lucrul acesta doar contribuie la sentimentul de plictiseală care te încearcă în multe dintre scene, pentru că asculți un dialog care se vrea a fi foarte complex, dar este destul de sărăcăcios în realitate, decorurile sunt cam aceleași, iar acțiunea și dinamica scenei nu există, pentru că nu e genul acela de film. Practic, e ca și cum ai mânca un sandviș cu trei straturi de margarină: te hrănește, dar nu ai niciun motiv să te bucuri de el.
Cea mai bună parte din After the Hunt este, fără îndoială, jocul actorilor. Niciunul dintre ei nu scârțâie, chiar și cu un scenariu care le oferă destul de puțin și face ca personajele secundare mai ales să fie destul de unidimensionale. Julia Roberts este excelentă și, deși scenariul nu o ajută, dă 100% în mai toate scenele în care apare. Ayo Edebiri aduce o oarecare atitudine din personajul făcut în The Bear aici, lucru care nu o ajută, dar reușește să dea o notă bună de suspiciune lucrurilor pe care le spune, făcându-se în același timp să pară extrem de vulnerabilă. Andrew Garfield este utilizat prea puțin, dar în momentele în care apare reușește de obicei să fie în prim plan.
Cel care iese cel mai mult în evidență este însă, surprinzător, Michael Stuhlbarg, care este absolut delicios în fiecare scenă în care apare și care joacă rolul soțului Almei. Stuhlbarg este genul de actor pe care îl vezi în multe filme în roluri secundare, dar nu-ți rămâne neapărat în minte ca fiind un standout. În After the Hunt însă, orice scenă în care apare este automat candidată la cea mai bună din film. Probabil cea mai memorabilă este în bucătăria casei lor, când întrerupe repetat o discuție dintre Alma și Maggie. Este și singura doză de amuzament considerabilă a filmului, iar lucrul acesta îl face extrem de ușor de plăcut.
Coloana sonoră nu iese cu absolut nimic în evidență, lucru dezamăgitor ținând cont că precedentul film al lui Gaudagnino, Challengers, a strălucit la acest capitol. E ciudat, pentru că Atticus Ross, același compozitor ca în Challengers, se întoarce să facă pereche cu Gaudagnino și aici, dar efectul nu e deloc cel sperat. Muzica nu inspiră nimic, e nepotrivită de multe ori, iar unele efecte sonore par venite de nicăieri, fără vreo noimă.
