Pentru că am tras chiulul pe septembrie și octombrie, am decis să scriu o ediție puțin mai specială a „cele mai bune…”, care să cuprindă tot ceea ce am reușit să văd în ambele luni. Și da, am decis să o numesc „cele mai bune filme și seriale văzute toamna aceasta”, pentru că sună mai bine decât dacă puneam ambele luni în titlu. Și da, din nou, știu că e trecut de jumătatea lui noiembrie, dar plănuiesc ca în aceste două săptămâni rămase să trec printr-o groază de filme și seriale, deci sper să am ce povesti și la final de lună. Așadar, trecem peste introducerea asta lungă și începem cu:
Dahmer – Monster: The Jeffrey Dahmer Story (Netflix)
Ok, știu, probabil l-ai văzut deja, la fel ca jumătate din globul pământesc, conform statisticilor Netflix. Cu toate astea, nu pot să nu îl laud și în scris pe Evan Pieters, că destul l-am lăudat apropiaților, pentru rolul său extraordinar de bun în persoana odioasă a lui Jeffrey Dahmer. Primul episod a dat naștere la o mulțime de meme-uri, dar este unul greu de privit, care te va face să te simți inconfortabil măcar puțin, și întreg serialul este plin de astfel de momente. Succesul său e incontestabil, mai ales că Netflix vrea să creeze acum o antologie sub umbrela Monster, care să cuprindă și poveștile altor criminali în serie, deci ne așteptăm să mai vedem astfel de producții în curând.
Mo (Netflix)
În ultimele două luni am petrecut foarte mult timp pe Netflix, așa cum se va vedea și din acest top, iar unul dintre serialele care m-a surprins și căruia mărturisesc că i-am dat o șansă numai pentru că mi se părea potrivit pentru a fi văzut pe tren, a fost Mo. Acesta spune povestea lui Mo Najjar, un veritabil „hustler”, refugiat palestinian, care își dorește să obțină azil politic în Statele Unite. Mo spune o poveste foarte simplă, reală și cu personaje care nu au cum să nu îți intre pe sub piele, explorând în același timp și ceea ce înseamnă să îți duci existența la mii de kilometri departe de casă, fără să îți pierzi însă valorile culturale și religioase. E amuzant, îi are pe Mohammed Amer și Teresa Ruiz (pe care o știi din Narcos, probabil), și episoadele sunt scurte, de aproximativ jumătate de oră, deci te poți hotărî repede dacă merită atenția ta sau nu.
Werewolf by Night (Disney+)
N-am sărbătorit luna filmelor horror tocmai cum mi-aș fi dorit, și am văzut puține titluri de genul, însă tot am reușit să strecor două producții. Prima dintre acestea a fost Werewolf by Night, prezentarea specială de Halloween a celor de la Marvel, care introduce personajul titular, și care este și prima incursiune mai solidă a companiei în genul horror (nu pun la socoteală acele mici scene din Dr. Strange 2). Gael Garcia Bernal și Laura Donnelly sunt excelenți în rolurile principale, există și o apariție surpriză a unui personaj familiar pentru cititorii de benzi desenate, însă cel mai interesant lucru la această producție este faptul că, pentru prima oară, Michael Giacchino ajunge în spatele camerei, iar compozitorul unora dintre cele mai bune coloane sonore din ultimii ani (The Batman, War for the Planet of the Apes, Spider-Man: No Way Home) reușește să strălucească și aici, în ciuda imaginii alb-negre.
The Bear (Disney+)
Unul dintre cele mai lăudate seriale ale celei de-a doua jumătăți a anului este fără îndoială The Bear, în care Jeremy Allen White, care îl interpretează pe personajul principal, reușește să lase o impresie în fiecare scenă în care apare. E la fel de bun pe cât spun mai toți criticii? Personal, mi s-a părut departe de cele mai bune lucruri văzute în acest an, însă cu siguranță povestea pe care o spune și emoțiile pe care le transmit personajele vor rezona cu mulți dintre cei care se uită la The Bear. Ah, chiar, nu am zis cu ce se mănâncă serialul ăsta (pun intended): un tânăr chef ajunge de la unul dintre cele mai bune restaurante din lume să conducă un magazin de sandvișuri. De atât ai nevoie, crede-mă, te va prinde rapid.
Black Panther: Wakanda Forever (în cinematografe)
Ok, trișez puțin, fiindcă Black Panther a apărut și l-am și văzut în noiembrie, dar cum am zis, vreau ca sfârșitul de lună să îl rezerv unor seriale și filme pe care le am de mult pe listă, deci e mai bine să includ Wakanda Forever aici. Ryan Coogler revine la cârma seriei Black Panther, cu un task mai dificil decât primește orice IT-ist luni dimineața: să continue povestea unui erou deja emblematic, după moartea acestuia. Pierderea lui Chadwick Boseman a afectat enorm producția acestui film, pentru care scenariul era deja terminat în momentul în care Chadwick s-a stins, iar acest lucru se simte pe parcursul filmului, în anumite momente. Cu toate acestea, povestea scrisă de Coogler este una bună, reușind să împletească momentele de durere, care îl omagiază pe T’Challa, cu cele de acțiune și cu introducerea unui personaj nou, foarte important, în persoana lui Namor (interpretat excelent de Tenoch Huerta).
The Midnight Club (Netflix)
Nu e un secret că sunt un mare fan al aproape tot ceea ce face Mike Flanagan, care mi se pare că a reușit să creeze unele dintre cele mai bune povești cu elemente horror din epoca modernă a filmului. The Haunting of Hill House, The Haunting of Bly Manor și magnum opus-ul său (în opinia mea, evident), Midnight Mass, sunt dovada acestui lucru, iar în ultimii ani am tot așteptat cu sufletul la gură luna octombrie ca să văd ce a mai ieșit din mintea acestui om. Ei bine, 2022 este anul lui The Midnight Club, care de data asta se vrea a fi un serial, nu doar o mini-serie, lucru care mărturisesc că mă semi-dezamăgește. Toate poveștile lui Mike Flanagan de până acum au avut o finalitate, mai mult sau mai puțin satisfăcătoare pentru spectatori, iar acest lucru se observă și aici, însă doar pe jumătate, lăsând locul unui sezon 2 care nu știu încă dacă va apărea. The Midnight Club propune o poveste extrem de interesantă, cu mai mulți tineri care se reunesc într-un ospiciu dedicat pacienților cu cancer în fază terminală, și își spun povești la miezul nopții, încercând să se sperie (pentru că, în cuvintele unuia dintre personaje „când ai cancer în fază terminală, nu prea te mai sperie multe lucruri”). Este o poveste pe alocuri sfâșietoare, cu câteva momente de umor neașteptate, și cu mai puține momente horror decât credeam inițial, reprezentând încă o explorare a morții, în viziunea lui Flanagan. Dacă ai timp să vezi o singură operă de-a sa, îți recomand Midnight Mass, însă dacă ești la zi cu lecția de Flanaganită, The Midnight Club merită cu siguranță văzut.
Untold: The Rise and Fall of AND1 și Trainwreck: Woodstock ’99 (Netflix)
Pe astea două le-am cuplat într-o singură mențiune, pentru că sunt două documentare tipice Netflix. Dacă ai văzut mai multe documentare de pe platforma de streaming, știi la ce mă refer, cam toate urmează aceeași formulă, diferența între ele fiind, de cele mai multe ori, doar subiectul. Așa e cazul și cu Untold: The Rise and Fall of AND1 și Trainwreck: Woodstock ’99, însă amândouă oferă subiecte foarte interesante, ba chiar primul se simte un pic prea scurt. Aș zice că ambele merită văzute, atât timp cât te pasionează unul dintre subiectele pe care le tratează, cu un plus mai mare în dreptul lui Trainwreck.