Regizat de Josh Safdie, Marty Supreme este unul dintre filmele intrate în cursa pentru Best Picture la premiile Oscar din 2026. Condus de un Timothée Chalamet care pare că a făcut aproape tot ce e posibil pentru a-și asigura premiul pe care și-l dorește enorm (în afară de a dormi într-un urs, ca DiCaprio), acesta spune povestea unui „hustler”, un combinator care e și un jucător fenomenal de ping-pong și care încearcă să-și îndeplinească visurile, în perioada imediat de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Timp de două ore și jumătate, îl urmărim pe Marty Mauser cum merge din rău în mai rău, dintr-o situație groaznică într-o altă situație. Partea cea mai proastă este că Marty nu este un personaj care să învețe din lucrurile prin care trece. Puținul pe care îl face pentru a demonstra că nu e totuși un om căruia nu ai vrea să-i dai nici măcar bună ziua este tardiv și ineficient în a te mai apropia de el în vreun fel. Fiecare ocazie pe care o are de-a lungul filmului pentru a-și repara greșelile, a-și cere scuze, a încerca măcar să facă un lucru bun este dată cu piciorul cât colo (sau, mai corect spus, lovită cu paleta de ping-pong).
Nu este un musai să ai un personaj pe care să-l admiri sau cu care să rezonezi într-un film, evident. Marty Mauser nu trebuie să fie plăcut, ci bine scris. Și e, în cea mai mare parte a timpului. Frații Safdie au un talent destul de mare când vine vorba de creionat personaje de tipul acesta, care glorifică și întruchipează cultura de „hustle” a americanilor, în care tot ce contează e încă o combinație, încă o șmecherie, încă un „tun” proverbial prin care să mai faci niște bani. Fix așa e Marty Mauser, și deși interpretarea lui Chalamet este foarte bună și îi va aduce cu siguranță Oscarul, nu pot să nu simt că lipsește ceva de-aici.
Cred că problema pe care o am cu Marty este legată de faptul că adesea mi se pare extrem de lipsit de orice realism sau ancorare. Marty e un „fast talker”, un băiat care vorbește mult și prost adesea, care nu te lasă să spui prea multe cuvinte decât dacă vrea să o facă. Cu toate astea, e un băiat sfrijit, cu un ego extrem de mare și care vorbește constant de visurile, speranțele și aspirațiile lui. Nu vreau să spun că Safdie pare că glorifică un astfel de personaj, dar îți oferă foarte, foarte puțin ca să realizezi de ce Marty este, în esență, un om absolut groaznic. Una dintre cele mai bune scene din film este fix cea în care Marty primește o lecție de viață de la unul dintre personajele secundare, interpretat de Gwyneth Paltrow, pe care apoi evident că o ignoră cu desăvârșire. E o limită de răbdare pe care spectatorul o are cu orice personaj, iar Marty o depășește în repetate rânduri.
Pare greu de crezut, dar în cele două ore și jumătate ale filmului abia ai timp să respiri. Știm că Josh Safdie e recunoscut pentru ritmul ultra alert pe care îl folosește în filmele sale și fix așa se simte Marty Supreme. Scenele de impact nu sunt lăsate la proverbialul „marinat”, aproape toate personajele turuie încontinuu de parcă ar fi vânzători la o licitație și la final te simți de parcă ai alergat 10 kilometri fără încălzire. Pe cât de buni scriitori sunt, frații Safdie ar trebui să înțeleagă și că, uneori, cel mai bun dialog e liniștea.
Odessa A’Zion și Gwyneth Paltrow apar în roluri secundare, de love interests pentru al nostru Marty Mauser. Una e mama la copii, alta pofta inimii, la propriu, și ambele fac o treabă bună cu personajele lor. Odessa iese ceva mai mult în evidență, prin natura personajului său tânăr, gălăgios (ca aproape toată lumea din filmul ăsta) și care se comportă adesea ca un ucenic al lui Marty, dar am apreciat mai mult scenele în care apare Gwyneth și a sa stea de cinema apusă, pentru că sunt printre rarele momente în care poți să mai răsufli de-a lungul filmului.
Dialogul este probabil lucrul cel mai bun la Marty Supreme și nu m-ar mira o victorie la Oscarurile de pe 15 martie la categoria celui mai bun scenariu adaptat, deși sunt acolo vreo 2 concurenți serioși care poate ar merita mai mult statueta. E un film bine scris și pe alocuri extrem de amuzant, cu un timing foarte bun din partea Odessei A’Zion și a lui Tyler The Creator, care face aici o apariție extrem de neașteptată, dar care se simte ca o gură de aer proaspăt în marea de nebunie a filmului.
