Filmul acesta a fost numărul 1 pe lista celor mai așteptate pelicule din 2024 pentru mine, așa că nu se putea să îl las să treacă fără să scriu un review despre el. L-am văzut puțin mai târziu, de unde și distanța asta de timp dintre lansare și articolul acesta, dar asta nu din cauza faptului că hype-ul meu ar fi scăzut. Dimpotrivă, am așteptat cu sufletul la gură ziua în care s-au anunțat primele reacții la film și m-am bucurat să văd că erau, în mare, pozitive.
Multe premise de a eșua
Din start, Kingdom of the Planet of the Apes avea destul de multe lucruri cu care trebuia să se lupte. În primul rând, faptul că este o continuare pe care aproape nimeni nu a cerut-o pentru cea mai bună trilogie din ultimii 20 de ani (da, îmi mențin părerea aceasta). Apoi, faptul că la cârmă se află Wes Ball, un regizor care este cunoscut pentru seria The Maze Runner care în general a fost văzută ca fiind decentă, dar fără să iasă prea mult în evidență. În fine, faptul că noul film sare cu aproximativ 300 de ani în viitor reprezintă, la rându-i, un aspect riscant, fiind nevoit să introducă numai personaje noi, astfel că nu prea există nicio ancoră pentru spectatori, niciun element comun cu seria anterioară.
Cumva însă, toate astea au fost rezolvate, și Kingdom of the Planet of the Apes reușește să fie o fundație foarte bună pentru viitorul seriei.
Acest salt peste 3 secole este probabil cea mai bună soluție pentru a face ca filmul să aibă o identitate proprie, păstrând însă o legătură cu excelenta trilogie a lui Caesar. Lumea este acum împărțită între diverse clanuri de maimuțe, cu puținii oameni care mai există reduși la un statut apropiat de cel al oamenilor peșterii. Nu vorbesc, capacitățile lor mentale au fost și ele afectate de „simian flu”, așa cum este numit virusul care a dus la răsturnarea ordinii de pe planetă, și sunt văzuți ca niște animale de maimuțe. Acestea din urmă pot vorbi acum cu destul de multă ușurință și pot construi fraze mai complexe, dar capacitățile lor diferă de la individ la individ și se observă că limbajul lor încă evoluează. Vorbesc în continuare diferit de oameni, parcă au puțină greutate în a începe frazele, și felul în care pronunță cuvintele nu e cel corect tot timpul, și sincer, ador atenția la aceste detalii pe care a arătat-o echipa filmului. Practic, putem vedea că în 300 de ani, evoluția lor a fost destul de lentă, graduală, însă există unele personaje care își doresc să accelereze ritmul acesteia.
Noa, urmașul lui Caesar
Protagonistul nostru este de această dată Noa, fiul liderului unui clan de cimpanzei numit Eagle Clan (Clanul Vulturului). Numele nu e întâmplător, bineînțeles, aceștia antrenând păsările și folosindu-le la diverse lucruri (în general pentru vânătoare). Viața lui Noa este schimbată complet atunci când un alt clan de maimuțe îl atacă pe al său și îi ia prizonieri prietenii și familia. În călătoria sa de a-i recupera, se va întâlni cu Nova, un om care pare că ascunde mai multe secrete (interpretată de Freya Allan), dar și cu un urangutan, Raka (Peter Macon), care îl învață cine a fost Caesar și care erau principalele sale învățături.
Noa este un protagonist excelent, și meritul îi revine atât lui Owen Teague, omul care îl interpretează, cât și echipei de scenariști, care a reușit să îl facă să fie propriul său individ. Era foarte ușor să cadă în plasa de a încerca să creeze un nou Caesar, dar asta nu s-a întâmplat, și Noa este foarte diferit de liderul trilogiei anterioare, în ciuda aparenței evidente – faptul că ambii sunt cimpanzei. De-a lungul filmului, Noa este descris însă ca o „maimuță deșteaptă”, iar lucrul acesta se observă foarte des. Nu e impozant din punct de vedere fizic, ba dimpotrivă, pierde fiecare duel corp la corp, și știe asta, reușind constant să găsească alte soluții pentru a scăpa din astfel de conflicte. Noa are anumite trăsături pe care le-am observat și la Caesar – determinarea sau toleranța față de oameni spre exemplu -, dar este foarte diferit de el, și are potențialul de a fi un alt protagonist extraordinar pentru această serie, dacă îl va ajuta și calitatea filmelor următoare.
Cele mai bune efecte speciale din 2024
Din punct de vedere vizual, filmul acesta este un spectacol de la primul până la ultimul minut. Are un buget estimat de 160 de milioane de dolari, pe care aproape și-l va acoperi doar cu veniturile obținute în Statele Unite și Canada, și poți să înțelegi unde s-au dus acești bani cu fiecare cadru din film. Maimuțele arată incredibil, se mișcă natural, felul în care lumina le cade pe față și pe blană conferă un doză remarcabilă de realism filmului și, la fel ca în cazul trilogiei de acum câțiva ani, uiți că există oameni în spatele acestor animale și că aceștia le dau viață de fapt. Ca să înțelegi atenția la detalii pe care a avut-o echipa de efecte specială, este suficient să vezi scena aceasta, în care Proximus Caesar, antagonistul filmului, ține un speech și poți observa cum îi sare saliva din gură în momentul în care vorbește. Da, nu e tocmai un lucru pe care mă așteptam să îl scriu când am început să lucrez la acest review, dar mi se pare o dovadă remarcabilă a grijii și atenției pe care oamenii care s-au ocupat de VFX au purtat-o acestui proiect.
Expresiile faciale sunt reproduse perfect, poți să îți dai seama uneori ce gândește una din maimuțe doar privindu-le mimica feței, iar urangutanul Raka este cea mai bună dovadă a acestui lucru. În fiecare scenă în care se află, fața sa este ca un magnet, și nu ai cum să nu râzi măcar o dată privindu-i expresiile faciale.
Direcția lui Wes Ball a fost foarte importantă totuși, pentru a aduce un aspect cât mai natural filmului. O mare parte din film a fost realizat on location, adică filmat în locații reale, nu în studio, tocmai pentru a aduce un strop de realism constant în fiecare scenă, o decizie care s-a dovedit foarte inspirată. Decorurile sunt excelente, orașele cuprinse de vegetație și rămășițele civilizației umane arată superb pe marele ecran și contribuie la atmosfera filmului.
Aspectul religios – interesant, dar puțin explorat
Revin puțin la antagonist, că tot l-am menționat mai sus, și trebuie să spun că Proximus Caesar este, în ciuda timpului destul de limitat pe care îl are, un villain excelent. E introdus destul de târziu în film, aproape de jumătatea acestuia, dar felul în care este interpretat de Kevin Durand (și felul în care pronunță „e-vo-lution”) îl face memorabil. Proximus Caesar îl adoră pe Caesar, și i-a răstălmăcit „învățăturile” pentru a se potrivi crezurilor sale – pentru el, Caesar a fost un lider glorios, care a făcut totul ca maimuțele să conducă lumea, și asta își dorește și el, având nevoie să extermine oamenii pentru a realiza acest lucru.
Aspectul religiei este excelent integrat, deși mi-ar fi plăcut să îl văd tratat ceva mai mult în film. Ideea că Caesar a devenit o figură istorică și religioasă pentru unele maimuțe mi se pare fascinantă, iar felul în care mantra sa este interpretată diferit de anumite maimuțe pentru a se potrivi cu planurile lor este extrem de ingenios.
Sunt însă și câteva minusuri, destul de evidente. Dacă jocul primatelor este excelent, cel al oamenilor lasă de dorit – mă rog, cel al omului, în mare parte din film, pentru că Freya Allan este singura care primește atenție pentru o bună parte din cele aproape 2 ore și jumătate. Îmi place de Freya Allan, spre exemplu în The Witcher mi se pare că e foarte bună în rolul lui Ciri – acolo problemele sunt multe altele, ea fiind una din puținele părți bune ale serialului. În Kingdom of the Planet of the Apes, Nova este însă un personaj destul de insipid, cu motivații ascunse și de neînțeles, decizii bizare și cumva parcă fiecare scenă care o are pe ea în prim plan, și nu pe Noa, se simte mai slabă și mai puțin interesantă. Sigur, sunt convins că personajul ei va fi explorat mai mult într-unul sau mai multe din filmele următoare ale francizei, și poate, în retrospectivă, o să apreciez mai mult felul în care e construit aici. Dar, până atunci, nu pot să zic că filmul m-a lăsat cu o dorință aprigă să aflu ce se mai întâmplă cu Nova, spre deosebire de Proximus Caesar de exemplu, care a primit mult mai puțin screen time.
Mai există un om în acest film, Trevathan, interpretat de William H. Macy, care este ținut aproape de Proximus Caesar. Macy e un actor foarte bun, dar aici scenele cu el și Nova m-au lăsat destul de rece, și sper cumva ca această tendință de a se concentra ceva mai mult pe povestea oamenilor să fie ajutată și de o poveste pe măsură în filmul/ele următoare.
Lucrul acesta afectează puțin și scenariul, care are ceva găuri în el, pe care nu știu dacă oamenii din spatele următorului film vor reuși să le acopere sau nu. Rămâne de văzut, dar e destul de clar că filmul a fost construit de la bun început cu ideea că va avea parte de (măcar) o continuare.
