Mickey 17 a fost unul dintre cele mai așteptate filme ale acestui an, dintr-un motiv destul de simplu: este prima peliculă realizată de Bong Joon-Ho, de la Parasite încoace. Pentru cine a uitat, Parasite a fost câștigătorul premiului Oscar pentru cel mai bun film din 2019, o adevărată revelație care pe mulți americani i-a făcut să descopere că mai există o lume a cinematografiei diferită de a lor, una adesea mai bună și cu mai multe lucruri de spus – odată ce treci de bariera de 1 inch a subitrărilor, cum a spus și regizorul sud-ocreean în discursul de acceptare a Premiului Oscar.
După Parasite, Bong Joon-Ho a fost contactat de Warner Bros, una dintre companiile gigante din industria filmului american, și a început să lucreze la Mickey 17, o adaptare a cărții Mickey 7, scrisă de Edward Ashton. Filmul prezintă povestea lui Mickey Barnes, un tânăr care pleacă de pe Pământ într-o navă care își propune colonizarea unei lumi noi. Mickey se înscrie în programul celor considerați „expendable”, oameni care pot fi clonați și sunt folosiți în misiuni sinucigașe sau mult prea riscante pentru cei obișnuiți.
De-a lungul filmului, îl urmărm pe Mickey 17, care este considerat mort după ce este abandonat pe planeta de gheață descoperită, dar reușește să supraviețuiască și se întoarce la navă la timp pentru a-și întâlni următoarea versiune, Mickey 18. Și așa avem filmul nostru, cu Robert Pattinson în rol(uri) principal(e).
Pattinson, (încă) o confirmare a unui talent uriaș
Pattinson are una dintre cele mai variate cariere de la Hollywood în ultimul deceniu. A interpretat noul Batman, a jucat în animații și în filme istorice, iar în Mickey 17 interpretează două roluri, ambele exelent. Este o distincție clară între Mickey 17 și Mickey 18, știi mereu cine vorbește dintre cei doi, și tonul pe care îl adoptă personajele lui Pattinson se potrivește foarte bine cu stilul lui Bong Joon-Ho. Se vede că cei doi s-au înțeles bine pe platourile de filmare, și Pattinson știe foarte bine să transmită umorul negru al regizorului sud-coreean.
Interpretarea lui este cea care îți rămâne cel mai mult întipărită în minte odată ce vezi Mickey 17, pentru că Pattinson reușește să fie și comic, și intens, să ofere o gamă variată de emoții și să nu cadă în ridicol în niciun moment, precum alți actori de care vorbim imediat.
Într-un alt rol excelent se regăsește Naomi Ackie, pe care e posibil să o fi văzut în Blink Twice sau Star Wars: Episode IX, dacă te-ai supus chinului de a vedea acel film. Personajul lui Ackie, Nasha, se asemănă mult cu Mickey 18, cu un caracter coleric, dar care este capabil și de momente de tandrețe și înțelegere, spre deosebire de acesta. Nasha trebuie să își ascundă adesea opiniile și credințele, și poți vedea cum încearcă să se abțină în repetate rânduri, până când are un moment de răbufnire spre final, cu un discurs rostit cu mult patos și multă convingere.
Românca din Mickey 17
Steven Yeun în rolul lui Timo, cel mai bun prieten al lui Mickey, ar fi putut oferi ceva mai mult. Mi s-a părut că personajul său este destul de puțin creionat și întreaga sa poveste adiacentă nu primește suficientă atenție. Mi-ar fi plăcut să fie ceva mai prezent, mai ales că Steven Yeun a demonstrat în repetate rânduri că este un munte de talent. O surpriză plăcută a fost însă Kai Katz, unul dintre ceilalți soldați de pe navă, un rol interpretat excelent de Anamaria Vartolomei, actriță născută la Bacău și care a jucat și în multi-premiatul Le Comte de Monte-Cristo anul trecut. Nu are rost să subliniez cât de important este faptul că Vartolomei a ajuns să joace într-un film regizat de Bong Joon-Ho și cu asemenea staruri alături de ea, interpretarea ei fiind una solidă și convingătoare de asemenea.
Mickey 17 este un film foarte scump, cu un buget de aproape 120 de milioane de dolari, iar lucrul acesta se vede în multe momente, cu efecte speciale excelente și acțiune destul de bună. Creaturile de pe planeta de gheață din film arată foarte bine, extrem de detaliate și cu o doză echilibrată de drăguț și dezgustător pusă în crearea lor. E puțin ciudat să vezi însă un film atât de…Hollywood-ian de la unul dintre cei mai buni regizori asiatici.
Subtilitatea, lăsată deoparte
Și aici este și principala problemă a lui Mickey 17, faptul că nu se simte ca un film regizat de Bong Joon-Ho. Sud-coreeanul oferă de obicei peliculelor sale mult subtext, sau încearcă să prezinte diverse filozofii într-o manieră ușor ascunsă. Aici, cam toate metaforele îți sunt arătate direct, cu tot cu săgeți mari și luminoase care sunt îndreptate către ele și îți spun că sunt metafore. Practic, pierdem acea subtilitate pe care o oferă Bong Joon-Ho în mai toate peliculele sale excelente, precum Snowpiercer sau Parasite, unde povestea este una extrem de bună și de captivantă, dar are un substrat care rămâne cu tine după vizionare. Aici, înțelegi mesajul principal al filmului foarte repede, și dacă nu îl înțelegi, discursul lui Naomi Ackie de la final ți-l bate în cap cu ciocanul.
De asemenea, unele personaje se simt mai degrabă ca niște caricaturi decât ca personaje reale, iar lucrul acesta vine într-un contrast destul de puternic cu restul distribuției, ale căror roluri par mult mai reale și mai tangibile. Și aici mă refer la Mark Rufallo și Toni Collette, care interpretează perechea despotică de la vârful navei/coloniei, Kenneth Marshall și soția sa Ylfa.
Ambii sunt actori extraordinari, Toni Collette fiind în opinia mea poate cea mai bună actriță de la Hollywood, cu un repertoriu atât de variat și de bun încât ar pune pe oricine la respect. Dar aici, amândoi sunt niște caricaturi în marea majoritate a filmului, două personaje extrem de unidimensionale, iar în cazul lui Ylfei, aș îndrăzni chiar să zic chiar unisilabic. Pentru că toată existența Ylfei în acest film se rezumă la un singur cuvânt: „sos”.
În ceea ce-l privește pe Ruffalo, personajul său, Kenneth Marshall, este un soi de combinație între Donald Trump și Elon Musk, un vizionar fără viziune, un politician foarte prost în a face politică, o caricatură ignorantă și arogantă, care are impresia că tot ce face este magistral. Și, deși Bong Joon-Ho a subliniat că scenariul a fost scris cu mult înainte de evenimentele din America anului 2024, nu pot să nu consider că Mark Ruffalo știa foarte bine ce face când l-a interpretat așa pe Kenneth Marshall, mai ales cunoscând preferințele sale politice.
Scenariul este și el grăbit pe alocuri, cu multe momente care se simt puțin forțate și care vin laolaltă perfect pentru a ajuta personajele principale ale filmului. Dacă ești foarte atent, o să ai câteva secvențe în care s-ar putea să îți dai ochii peste cap, sau să remarci cât de convenabile sunt momentele în care protagoniștii au nevoie de un anumit obiect, care tocmai a fost realizat.
