În sfârșit. În sfârșit, 2025 are un film despre care pot să spun că merită văzut în cinematograf, și pe care pot să îl recomand cu cea mai mare căldură oricui vrea să aibă o experiență cinematografică excelentă. Suntem deja aproape de jumătatea anului și nu știu câte astfel de succese va mai avea în tolbă 2025, dar un lucru e cert: Sinners le deschide calea.
Regizat de Ryan Coogler, omul din spatele primul film Creed, seriei Black Panther și excelentului Fruitvale Station pe care mereu simt că nu îl recomand suficient, Sinners prezintă povestea a doi frați gemeni, Smoke și Stack, interpretați ambii de Michael B. Jordan, care se întorc în orașul de baștină din Mississippi. După ce au lucrat alături de Al Capone în Chicago, Smoke și Stack vor să-și deschidă o afacere, un club/bar de muzică și petreceri destinat persoanelor de culoare, povestea având loc în America anilor interbelici, când Segregarea și legile Jim Crow erau în floare.
Poate singura colaborare constantă actor-regizor de care nu m-am săturat încă
Colaborarea dintre Michael B. Jordan și Ryan Coogler este genul de colaborare care în mod normal ar începe să mă irite după al treilea sau al patrulea film pe care îl fac împreună. Am mai dat exemplu ăsta anterior, cu Greta Gerwing și Saoirse Ronan sau chiar Scorsese și De Niro, când vorbeam de The Irishman, dar între Jordan și Coogler situația stă puțin diferit.
Problema mea la colaborările acestea este că adesea, după primul, al doilea, al treilea film realizat de o pereche actor-regizor, începe să apară o ruptură. Practic, simt că regizorul nu mai caută omul potrivit pentru un rol anume, ci alege calea ușoară, și vrea să colaboreze cu un om pe care îl cunoaște și cu care deja se înțelege bine. De Niro în The Irishman e cel mai bun exemplu, pentru că nu e cel mai potrivit om pentru acel rol cu siguranță, și asta nu doar pentru că felul în care face orice acțiune fizică ar face un profesor de sport de clasa a 4-a să se ia cu mâinile de cap. La fel, Saoirse Ronan în Little Women: un film excelent, dar rolul ei putea fi jucat de multe alte actrițe, spre deosebire de Lady Bird, colaborarea ei precedentă cu Greta Gerwig. Intervine o formă de rutină între regizor și actor, care nu face deloc bine actului artistic final (apropo, prevăd că același lucru se va întâmpla și cu Yorgos Lanthimos și Emma Stone, foarte posibil să mă plâng de asta la următorul film al lor).
Ce este, deci, diferit, la colaborarea dintre Jordan și Coogler? Faptul că de fiecare dată, rolul lui Michael B. Jordan pare scris special pentru el și pare că ar putea fi interpretat numai de el. Nu știu dacă asta atestă mai mult calitatea felului în care Coogler își scrie personajele pentru anumiți actori sau cea a felului în care le interpretează Jordan, făcându-le să pară ca și cum se mulează perfect numai pentru el. Dar, orice-ar fi, oamenii ăștia reușesc mereu să ofere ceva bun.
Mai mult decât un simplu horror
Foarte important: dacă te interesează filmul acesta câtuși de puțin, mergi și uită-te la el fără să te mai uiți la vreun trailer și fără să mai citești în continuare, pentru că dacă nu știi ce urmează, e posibil să fii destul de surprins aproape de jumătatea filmului. Din nefericire, trailerele îți arată la ce să te aștepți și oferă inclusiv spoilere cu soarta câtorva personaje. Deci, din nou, mergi să îl vezi dacă ești unul dintre cei care nu știu mai nimic despre film, dar vor să dea banii pe ceva care să merite cele 2 ore și jumătate petrecute în scaunul de cinema.
La bază, Sinners pare doar un film horror/thriller cu vampiri, dar este mult mai mult decât atât. Reușește să ofere ceva pentru oricine. Da, fanii filmelor horror vor avea parte de momente horror, mai ales în partea a doua a filmului, dar există puțin aici și pentru fanii dramelor, cei care vor să vadă un period-piece, cei care iubesc filmele despre muzică sau cei care caută un film cu acțiune bună. Sinners este un cameleon, o peliculă care îmbină o mulțime de elemente și o face atât de bine încât și dacă nu îți place vreunul dintre ele în mod special – și mă gândesc aici la cei care nu pot să vadă de obicei filme horror -, vei putea să treci peste el, pentru că ai atât de multe alte lucruri de admirat.
Să le luăm pe rând. Actoria lui Michael B. Jordan este excelentă, joacă ambele roluri principale și o face absolut superb. Îți ia câteva minute să nu mai ai nevoie de indiciile vizuale colorate – pălăria și cravata – care indică cine-i Smoke și cine-i Stack, pentru că Jordan îi interpretează foarte diferit pe frații gemeni din Sinners. Cred cu tărie că Michael B. Jordan este unul dintre cei mai talentați oameni de la Hollywood în momentul de față, iar aici o demonstrează în fiecare scenă în care apare. Are un timing al umorului excelent, poate fi și erou de acțiune, poate juca și dramatic și, spre deosebire de mulți alți actori, știe că nu e nevoie să țipe pentru a livra un dialog memorabil.
Extraordinarul Jack O’Connell
Cu toate astea, nu Michael B. Jordan oferă interpretarea care mi-a plăcut cel mai mult în acest film, ci Jack O’Connell, cel care intră în pielea antagonistului principal, Remmick. O’Connell este perfect în acest rol: de la felul în care vorbește, care pare că ascunde mereu ceva sinistru, la un discurs perfect rostit în finalul filmului, simți amenințarea pe care o oferă, viclenia și răul care se ascund în personajul său. Deși nu face atât de multe lucruri ca alți vampiri din filme celebre, și focusul nu este mereu pus pe el, Remmick reușește să iasă mereu în evidență atunci când vorbește, iar lucrul acesta e remarcabil atunci când ai o distribuție atât de talentată.
Hailee Steinfeld este…o să mă limitez doar la a spune că înțeleg de ce Shameik Moore a încercat tot turul de presă de la animațiile Spider-Verse să o convingă să îi dea o șansă. A fost al naibii de ciudat și greșit, și nu ar fi trebuit să o facă, dar pot să înțeleg de ce a făcut-o. Pe lângă asta însă, este și foarte talentată și joacă foarte bine în Sinners, deși mi-ar fi plăcut să nu aflu soarta personajului ei direct din trailer.
Wunmi Mosaku, care a apărut în foarte multe filme și seriale de succes în ultimii ani, dar nu într-un rol la fel de important ca aici, dovedește că asta a fost o greșeală. Din nou, interpretare foarte bună personajul ei este cel care se ocupă puțin și cu spiritsmul și se prinde destul de repede ce ar trebui să facă în situația în care se află. Delroy Lindo reușește să facă niște glume evidente să fie amuzante, dar de la el mă așteptam, e un munte de talent.
Surpriza cea mare este însă Sammie, celălalt actor principal al filmului pe lângă cei doi Michael B. Jordan, interpretat de Miles Caton. Este un novice total în ceea ce privește actoria, se află la primul său film și Doamne, ce debut are băiatul ăsta. Pe lângă voce, care este extraordinară, și de fiecare dată când începe să cânte îți ridică părul de pe mână, Caton are și un timing excelent în ceea ce privește comedia, expresii faciale credibile și livrează replicile fără probleme, de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna. Coogler a făcut o descoperire magistrală, și sunt convins că îl vom mai vedea pe Caton în viitor.
O scenă pe care nu ai cum să o uiți
Așa cum poți vedea, sunt multe personaje, dar fiecare dintre ele primește grijă și atenție și destule detalii pentru a fi bine conturate. Coogler arată că știe să gestioneze o distribuție mare, dar apelează uneori și la câteva „genre tropes”, adică acele lucruri ușor clișeice pe care te-ai aștepta să le vezi într-un astfel de film.
Am văzut Sinners în IMAX și, deși mi s-a părut o experiență excelentă, știu că sunt persoane cărora acele bări negre de deasupra și dedesubtul imaginii li se vor părea deranjante, pentru că formatul filmului este foarte wide, ceva mai wide decât de obicei la alte filme din IMAX. Totuși, când avem scene dinamice, formatul se extinde și se folosește de întreg ecranul și este absolut superb. Există o scenă în acest film, aproape de mijlocul filmului, o vei vedea și o vei simți deopotrivă, care se simte ca o istorie a muzicii în 3 minute. Absolut fabulos realizată, a fost plănuită săptămâni întregi și realizată dintr-un singur cadru și a necesitat o muncă titanică, dar rezultatul final este fără îndoială, unul dintre cele mai bune momente cinematografice ale anului și unul pe care nu mi-l pot scoate din minte de când am ieșit de la Sinners. E o scenă care merită disecată bucată cu bucată și care are extrem de multă simbolistică, iar finalul ei este apoteotic, cu unul dintre cele mai frumoase cadre pe care le-am văzut în film în ultimii ani.
Și nu e singurul, pentru că tot filmul este plin de cadre superbe, pe care îți vine să le pui pe un tablou ca să te poți uita la ele cât mai mult. Culorile, îmbrăcămintea, felul în care strălucesc ochii vampirilor în toiul nopții, totul este atât de simplu, dar atât de bine pus în scenă de Coogler.
Hear the blues…și nu numai
Sunetul din Sinners este de top și el, și nu doar datorită pieselor cântate de unii actori, ci și grație unei coloane sonore care este pur și simplu minunată, realizată de Ludwig Göransson, un om a cărui singură prezentare poate fi „băiatul care a scris This is America a lui Childish Gambino” și tot ar fi suficient pentru a înțelege ce talent se ascunde în spatele degetelor lui. Absolut minunat felul în care se împletește cu toate secvențele din film, cum reușește să le îmbunătățească și să le ofere constant ceva în plus și cum parcă te forțează să bați din picior într-un mod cât mai imperceptibil (pentru că, totuși, ești la cinema). E foarte posibil să îți dorești să o asculți imediat ce ieși din sală, lucru care pentru mine nu se întâmplă prea des, deci nu pot să nu apreciez și mai mult faptul că am simțit să fac asta.
Povestea e simplă, dar bine scrisă, cu un fir narativ ușor de urmărit și dialog competent. Personajele nu iau decizii stupide (bine, poate una singură) și imediat ce simt pericolul acționează în consecință și se feresc de el fără să-și asume riscuri. Singura problemă pe care aș vedea-o la Sinners este faptul că finalul e mai degrabă compus din mai multe părți. Este oarecum ca la Lord of the Rings, unde simți că finalul poate fi oricare din ultimele 3-4 scene, iar una dintre ele este, pe cât de satisfăcătoare, pe atât de gratuită parcă, fără să se simtă neapărat că s-a construit ceva până acolo.
