Dacă ar fi fost să fac iar, la începutul acestui an, acel top cu filmele care îmi atrăgeau atenția cel mai mult și pe care abia le așteptam din 2025, 28 Years Later era pe primul loc, fără discuție. Primul trailer al filmului, publicat în decembrie 2024, este ceva aparte, un trailer cum n-am mai văzut, sau simțit, de foarte mult timp. Neliniștea pe care o oferă cu poezia „Boots” a lui Rudyard Kipling recitată în fundal, în timp ce se succed imaginile cu zombie și acel cadru cu umbrele lor pe deal…așa cum ar spune domnul Scorsese, „cinema!”. Este un masterclass în ceea ce înseamnă un trailer, dar tocmai din cauza asta cred că răspunsul pe care publicul general l-a oferit acestui film este așa de împărțit.
E foarte greu să-ți dai seama ce tip de film va fi 28 Years Later din acel trailer, și sunt sigur că mulți s-au simțit oarecum păcăliți de asta. Pentru că pare că vei avea parte de un film de acțiune într-o țară populată de zombie, cu multă tensiune și o doză serioasă de horror. Ba chiar și începutul filmului îți dă oarecum senzația asta, dar apoi tonul său se schimbă radical și devine..altceva. Ceva mai mult. Ceva ce nu mă așteptam și la care nu m-aș fi gândit.
Nu trebuie să fi văzut anterior 28 Days Later sau 28 Weeks Later ca să te uiți la 28 Years Later, deși echipa este aceeași ca cea din spatele primului film, cu Danny Boyle în scaunul regizorului și Alex Garland însărcinat cu scenariul. Personajele sunt altele în fiecare film, povestea e concentrată în altă zonă a Marii Britanii și nu există o legătură directă clară între ele. Mă rog, cu excepția faptului că, evident, oamenii sunt afectați de același virus care îi transformă în zombie, numit „the rage virus”. Totuși, atunci când se transformă, deși își pierd controlul și devin mașinării de ucis fără minte, nu sunt morți per se – și poate nici chiar „fără minte” în totalitate, unii dintre ei, subiect pe care 28 Years Later îl tratează, în mod surprinzător.
Povestea din acest film are loc într-o parte foarte mică a Scoției, unde o comunitate a reușit să se adăpostească pe o insulă accesibilă doar în timpul refluxului, grație curenților puternici din ape. Acolo au trăit aproape de la începutul acestui dezastru, există inclusiv copii care s-au născut pe acea insulă și nu au părăsit-o niciodată. Este o comunitate aproape medievală, ruptă de restul lumii, care se folosește de arcuri cu săgeți ca să vâneze și să supraviețuiască, atunci când trebuie să părăsească insula. Iar Danny Boyle îți arată asta destul de clar din primele minute ale filmului, făcând paralele fix cu vremurile medievale, în care soldații mergeau la război pentru regii lor, într-un montaj care pentru unii va fi puțin prea artsy și prea lung pentru ceea ce vrea să arate. Dacă ai văzut unul dintre proiectele recente ale lui Alex Garland, știi exact la ce mă refer.
Avem deci o locație fabuloasă, care contribuie la sentimentul de neliniște pe care îl ai de-a lungul filmului pentru că, pe cât de frumoase sunt dealurile izolate ale Scoției, pe atât de periculoase și imprevizibile se dovedesc a fi în câteva rânduri. Scenariul e destul de simplu, la prima vedere. Un tată, Jamie, (Aaron Taylor-Johnson) își duce fiul, Spike (Alfie Williams), pentru prima dată pe continent sau mainland, cum vrei să-i spui, pentru a-l învăța despre pericolele care se găsesc acolo și a omorî primii săi zombie. Băiatul vrea însă să și găsească un leac pentru boala mamei sale, Isla (Jodie Comer), iar când află că există un doctor în apropiere (Ralph Fiennes), va încerca să îl găsească, alături de aceasta.
Primul lucru pe care s-ar putea să îl remarci care e foarte diferit față de trailere este că Aaron Taylor-Johnson nu este personajul principal în 28 Years Later. Este foarte prezent în prima parte a filmului, dar apoi dispare în cea de-a doua, focusul călătoriei noastre prin această parte a Scoției fiind Spike. El este cel care își ghidează mama (și filmul) în drumul către personajul lui Ralph Fiennes. Iar Alfie Williams face o treabă absolut excelentă, pentru că este întotdeauna un risc mare să lași un copil să ghideze filmul, mai ales când vine vorba de un blockbuster horror, cum este acesta. Danny Boyle și Alex Garland au avut însă încredere în Alfie, iar asta s-a dovedit a fi o mișcare corectă, pentru că băiatul este foarte bun, indiferent de moment. Știe să joace speriat, emoționat, are și un zâmbet ștrengăresc când trebuie să fie curajos și nicio replică pe care o spune nu pare forțată sau repetată înainte. E natural, și are o prezență care, deși nu umple ecranul, cum e în cazul unei vedete ca Aaron Taylor-Johnson, îți atrage atenția.
Ralph Fiennes apare târziu în film, dar când o face, este memorabil. Reușește să interpreteze atât de bine un personaj bizar, dar extrem de călduros și te face să îl înțelegi până la urmă, ceea ce mi se pare destul de dificil, ținând cont de lucrurile pe care le spune sau face uneori doctorul. Nu știu câți alți actori ar fi putut face din acest personaj unul atât de ușor de plăcut.
Aaron Taylor-Johnson și Jodie Comer sunt buni, dar niciunul dintre ei nu iese în evidență. Au roluri mult mai bune și mai importante în alte filme, aici sunt mai degrabă meniți să îl ajute pe Spike în călătoria sa, să fie formatorii caracterului său și să îl ajute să se dezvolte și să realizeze ce își dorește în viață.
28 Years Later are o poveste care trece prin foarte multe schimbări de tonalitate, uneori destul de bruște, ceea ce sigur te va lua prin surprindere și s-ar putea să te și scoată din starea în care te aflai. Există și un personaj care aduce ceva comic relief și o mică privire în ceea ce se întâmplă în lumea exterioară, din afara Marii Britanii. Aceste scurte momente de umor sunt bunicele, deși previzibile.
Danny Boyle e un regizor căruia îi place de multe ori să își imprime propriul stil asupra unui film, iar în franciza asta se vedea foarte clar asta în 28 Days Later, care avea un stil de filmare aparte, uneori claustrofob, în care îl vedeam adesea pe Cillian Murphy de foarte aproape. Despre 28 Years Later s-a vorbit mult legat de faptul că este filmat cu iPhone-uri, și e posibil să fi văzut imaginea aia cu o armată de iPhone-uri pe un rig care filmează un zombie din toate unghiurile, pe o rază de 180 de grade aproape.
Evident, nu tot filmul e așa, sunt câteva scene, iar Boyle și directorul de imagine, Anthony Dod Mantle (care are și un Oscar pentru Slumdog Millionaire), au construit mai multe rig-uri, în funcție de nevoile pe care le aveau, și au filmat inclusiv cu camere Sony de zeci de mii de dolari, precum și cu drone. Deci nu, nu e chiar un caz Tangerine aici, și aș zice că mai ales secvențele de acțiune filmate cu iPhone-ul te pot scoate un pic din atmosfera filmului și să spui „ce naiba a fost asta?”.
Pentru că, în cuvintele lui Danny Boyle, 28 Years Later, are parte de un „bullet time al săracului”. Practic, la unele momente în care cineva ucide un zombie, camera se oprește și are loc o tranziție rapidă către un unghi diferit din care vezi finalul scenei, cu momentul în care zombie-ul cade la pământ. E fun, e o alegere stilistică interesantă, dar rămân la părerea că nu o să fie pe placul tuturor. De fapt, în general am observat o tendință în cele câteva review-uri de la oameni pe care le-am citit de a depuncta filmul pentru alegerile stilistice ale regizorului.
Felul în care sunt prezentați zombie Alpha este de asemenea excelent. De fiecare dată când apare unul dintre ei pe ecran, știi că urmează o scenă intensă, îți ții răsuflarea și speri ca Spike și oricine îl acompaniază să supraviețuiască. Sunt mari, intimidanți, extraordinar de puternici, iar felul în care ucid pe cineva amintește de o fatalitate din Mortal Kombat, lucru pe care nu am cum să nu îl apreciez.
Coloana sonoră este foarte bună, deși unele melodii te vor scoate din elementul tău rapid în anumite scene, contribuind la senzația aceea de confuzie de care vorbeam mai devreme. Danny Boyle a avut însă tot timpul alegeri muzicale excelente în filmele sale, iar 28 Years Later știe când să fie zgomotos și când să nu mai lase nici musca să se audă, pentru a spori senzația de tensiune.
Finalul lasă loc unei continuări clare, și mi-aș dori să pot să vorbesc despre el, dar aș da cel puțin un spoiler, așa că mă abțin. Partea bună e că nu vom avea mult de așteptat pentru acea continuare, pentru că 28 Years Later: The Bone Temple a fost filmat deja, în regia lui Nia DaCosta (Candyman, The Marvels). O să aibă o muncă grea, pentru că un astfel de film e greu de urmat prin simpla unicitate pe care o are și faptul că nu prea se înscrie în tiparul obișnuit al filmelor cu zombie.
