Nu cred că a existat un an mai bun în secolul XXI pentru genul horror: sunt atât de multe filme bune, și care oferă lucruri atât de diferite, cu teme, atmosferă și abordare specifică pentru fiecare dintre ele. Sinners, 28 Years Later, Weapons (despre care o să vorbesc în următorul review) și acum Bring Her Back. O colecție de filme care face ca 2025 să iasă în evidență ca anul în care horror-ul este la putere, poate mai mult ca niciodată, și delimitează genul ca fiind cel mai original și creativ de la Hollywood în acest moment.
Bring Her Back este unul din filmele pe care le așteptam cu mare nerăbdare la începutul anului, pentru că știam deja ce pot frații Philippou, australienii Danny și Michael. Am văzut Talk to Me, primul lor film, tot un horror, și un debut spectaculos pentru cei doi băieți care până acum câțiva ani făceau YouTube și erau cunoscuți exclusiv pentru asta. Deși Bring Her Back e tot horror, este extrem de diferit față de Talk to Me, cel din urmă fiind mult mai amuzant pe alocuri și ceva mai asemănător cu un film obișnuit din acest gen.
Bring Her Back nu este însă așa. Este despre traumă, despre abuz și durere, un film care depășește granița convențională a genului horror și abordează teme mult mai serioase. Sigur, face asta printr-o lentilă plină de sânge, dar stilul nu acoperă substanța aici, ci o îmbunătățește.
Danny și Michael Philippou nu au avut nevoie decât de două filme ca să demonstreze că sunt deja niște regizori pe care, dacă îți place genul horror, trebuie să îi ai pe listă cu orice producție nouă. Sunt extrem de creativi, știu să producă tensiune prin cadre simple, dar extrem de frumoase, și, cel puțin în cazul lui Danny pentru Bring Her Back, poți să spui că știu să și scrie.
Și o să încep să laud întâi două aspecte pe care filmele horror de duzină, care tot apăreau acum ceva timp, cu bântuiri, demoni și scare jumps adunate grămadă, le neglijau complet. Mă refer aici la scenariu și imagine. Primul este foarte bine scris: previzibil pe alocuri, pentru că este simplu și clar, dar nu încearcă să îți explice anumite aspecte. Funcționează pe alocuri ca un mystery movie, în care te tot întrebi de ce iau anumite personaje anumite decizii, dar te prinzi odată ce situația începe să se clarifice. Nu îți sunt explicate clar gesturi sau decizii, pur și simplu scenariul se bazează pe faptul că ești în stare să le observi și să realizezi ce sunt și de ce se întâmplă, fără să fie nevoie să îți detalieze fiecare lucru.
Apoi, cinematografia (sau imaginea, cum vrei să-i spui). Bring Her Back este un film absolut superb pe alocuri, deși este extrem de depresiv și de mohorât. Sunt câteva cadre pe care încă le mai am în minte, la mai bine de o săptămână după ce am văzut filmul, și care mi se par că demonstrează perfect faptul că, deși vorbim de un horror, partea estetică nu trebuie neglijată. Un horror poate fi deopotrivă grotesc și frumos, iar Bring Her Back demonstrează asta în mai multe rânduri, oferindu-ți atât cadre pe care nu vrei să le mai vezi vreodată și la care îți vine să îți astupi puțin ochii, cât și momente superbe, pe care ai vrea să le oprești și să le pui pe un poster.
Să vorbim însă puțin și de poveste în sine. Bring Her Back pune în prim plan un frate și o soră, Andy și Piper, rămași orfani și care sunt trimiși să trăiască alături de o mamă ce recent și-a pierdut fiica. Fratele (Billy Barratt) are aproape 18 ani și își dorește doar să ajungă la această vârstă mai repede, pentru a putea pleca alături de sora sa. Aceasta din urmă este mai mică, interpretată de Sora Wong, o actriță cu probleme de vedere, care are zero experiență profesională în această breaslă, dar mama ei a văzut anunțul de casting pe Facebook și a zis „why not give it a try?”. Și cât de inspirată a fost! Mama în grija cărora ajung cei doi, Laura, este interpretată de Sally Hawkins, pe care o știi sigur dacă ai văzut The Shape of Water.
Doar că, odată ajunși în noua casă, Andy și Piper descoperă că acolo mai este un copil, Oliver (Jonah Wren Phillips), care nu vorbește și care arată și se comportă foarte bizar. De aici începe cumva misterul filmului (al cărui început este cu un ritual făcut de niște est-europeni, un soi de antreu care te pregătește pentru ce urmează).
Nu vreau să spun prea multe despre povestea filmului în sine, așa că mă limitez la atât, pentru că mi se pare că e mult mai bine dacă mergi la Bring Her Back știind cât mai puține lucruri despre el.
Vreau totuși să vorbesc puțin despre horror-ul din acest film, pentru că e fix tipul care îmi place extrem de mult. Nu îmi amintesc să fi văzut mai mult de un jumpscare, și acela a fost foarte devreme în film, mai mult ca să te țină „în priză”. Bring Her Back se bazează mai mult pe tensiunea pe care o creează ușor, structural, și care ajunge la un apogeu în anumite momente, pentru ca apoi să coboare din nou și să fie dată în clocot ușor-ușor iar și iar. E un film care nu te lasă să respiri prea mult, și îmi aduce aminte de Apostle, un horror extrem de underrated și extrem de bun, pe care Netflix l-a scos acum câțiva ani.
Sunt scene de gore, destul de multe și destul de viscerale, de-aceea s-ar putea să vrei să eviți să privești toate momentele dacă ești ceva mai slab de înger. Totuși, niciuna dintre ele nu se simte neapărat gratuită sau nemeritată – au rolul lor, pe care îl respectă și îl joacă foarte bine, și care contribuie la atmosfera tensionată și terifiantă din jurul poveștii.
Sound design-ul este fabulos, și mi-a rămas în minte o scenă pe care nu o pot descrie, pentru că face parte din cele destul de gory, dar pot spune doar că este una în care un personaj mănâncă..ceva. Felul în care se aude acel sunet, atât de realist și atât de puternic, combinat cu faptul că privești un moment extrem de bizar și de îngrozitor, te face să te simți și mai inconfortabil decât de obicei. Pentru că da, cam acesta e sentimentul pe care o să-l încerci pe toată durata filmului: o să te simți inconfortabil, fie din cauza faptelor descrise, fie din cauza celor arătate.
Bring Her Back abordează niște subiecte grele, nu e un horror la care să te simți voios sau de la care să pleci zâmbind. Vorbește de abuzuri, îți arată un lucru pe care până și filmele horror îl consideră adesea tabu – copii răniți, loviți, mutilați, și lucruri pe care nu vei vrea să le vezi: dar o face într-un fel absolut captivant, care face să fie imposibil să întorci privirea.
Bineînțeles, nu am cum să închei review-ul acesta fără să îi laud pe actori, pentru că interpretările sunt absolut excelente. Sora Wong este fabuloasă, pentru o fată a cărei singură experiență în actorie a fost o piesă de teatru din școală, face un rol minunat și sper din suflet să o mai văd și în alte filme. Sally Hawkins e underrated ca actriță și merită roluri și filme mai mari, pentru că mereu face o treabă bună, iar în Bring Her Back reușește să treacă printr-o mulțime de stări și să arate cât de dinamică poate fi o interpretare. Pe Billy Barratt nu prea l-am văzut până acum, și m-a surprins plăcut și el, dar adevăratul MVP este Jonah Wren Phillips, care îl joacă pe Oliver. O face excelent, reușește să-ți înghețe sângele în vene cu privirea pe care o are și scurtele sale momente de vulnerabilitate te fac să ți se rupă sufletul pentru acest personaj.
Am și o mică problemă legată de Bring Her Back, finalul. Per total e bun, dar există o secvență care mi se pare că duce puțin prea ușor la deznodământ, mai ales în contextul în care vedem o mulțime de lucruri până atunci care fac să fie puțin lipsit de sens. Dar, sincer, nu e nimic peste care nu pot să trec cu vederea, mai ales când tot restul pachetului pe care îl oferă Bring Her Back este aproape perfect.
