Primul joc al lui Hideo Kojima și al studioului său independent Kojima Productions, Death Stranding, a reușit să devină un adevărat succes în ciuda faptului că gameplay-ul nu era unul axat pe acțiune, iar povestea poate fi greu de înțeles uneori. Asta pare că l-a alimentat pe autorul Kojima cu și mai multă încredere, aruncând în continuarea acestuia, Death Stranding 2: On the Beach, toate ideile nebune pe care le avea dar pe care nu a avut ocazia să le folosească. Deși povestea nu va avea același impact emoțional pe care originalul joc și contextul în care acela a fost lansat le-au avut la final de 2019, Death Stranding 2 este un joc mai bun și reușește să depășească așteptările din cam toate punctele de vedere.
Death Stranding 2 este Kojima „unleashed”
Universul Death Stranding este unul dintre cele mai complicate din zona de ficțiune modernă, iar jocul al doilea nu pierde foarte mult timp să explice ce și cum. Surta recapitulare de la început nu este de ajuns pentru a atinge toate detaliile și subtilitățile originalului. Dacă vrei să joci Death Stranding 2, primul joc este „lectură obligatorie”, cel puțin dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă, de ce și mai ales cine sunt toate personajele menționate sau care se întorc în joc. Din fericire, DS1 este destul de ieftin acum și chiar merită parcurs, chiar și acum la aproape 6 ani distanță de lansare.
Death Stranding 2 este o continuare directă și preia povestea la doar câteva luni distanță de evenimentele primului titlu. Sam „Porter” Bridges, interpretat de Norman Reedus, a conectat vechiul teritoriu al Statelor Unite ale Americii în așa-numita Chiral Network (o rețea bazată pe o tehnologie SF care poate reconecta civilizația umană, fracturată de cataclismul numit Death Stranding), iar acum s-a retras din rolul de „curier” și salvator al omenirii. Acesta este însă chemat înapoi atunci când apare oportunitatea de a aduce noi teritorii în rețea. Dacă acțiunea originalului avea loc în rămășițele SUA, Death Stranding 2 merge spre în sud, iar prima oprire este Mexicul, într-un soi de tutorial extins, urmat de Australia, unde are loc grosul acțiunii din joc.
Kojima dă dovadă de curaj cu Death Stranding 2, întrucât nu doar că merge în niște direcții extrem de inconfortabile cu povestea, în feluri care depășesc și evenimentele din Death Stranding 1, dar reușește în sfârșit să creeze un joc în care își „dezlănțuie” complet imaginația. Seria Metal Gear Solid, cea care l-a făcut celebru, deseori includea elemente mai ciudate, dar încerca totuși să explice acele anomalii prin tot felul de metode complicate. Întrucât Death Stranding este bazat pe ideea că există un tărâm paralel al morții, oameni cu diverse puteri (inclusiv imortalitate), fantome și creaturi de smoală, Kojima nu se simte atât de nevoit să mai explice chiar totul. Cel puțin nu în termeni care ar putea fi raportați la realitate, așa că își creează o „realitate” unică unde regulile naturale nu se aplică. Iar din acel punct, orice se poate întâmpla. Avem bebeluși „nemorți”, avem pisici de smoală în care se află spiritul unui băiat, un căpitan de navă a cărui mână amputată se află în tărâmul morților, roboți ninja, răufăcători chitariști și câte și mai câte.
Death Stranding 2 pare să fie în același timp încercarea lui Kojima de a mulțumi pe toată lumea. Fanii noi care l-au descoperit alături de Death Stranding primesc o continuare, iar fanii vechi care sunt alături de el încă de pe vremea Metal Gear vor descoperi referințe la tot pasul despre vechea serie, dar care nu este numită direct. Deh, a plecat cu scandal de la Konami. Problema lui Death Stranding 2 pe partea de poveste este că miza nu mai este la fel de mare. Dacă în primul joc reconectarea și salvarea umanității erau obiective cu consecințe majore, în 2 avem parte de o poveste mai personală a lui Sam și încercarea lui de a trece peste evenimentul traumatic care pornește întregul joc. Problema este că Sam nu este un personaj chiar atât de interesant și chiar dacă este protagonistul ambelor jocuri, Norman Reedus îl portretizează deseori drept un „container” pentru jucător, acesta fiind de multe ori tăcut în afara momentelor cruciale din poveste. Asta îi conferă și statutul de „silent type”, dar îi ia și puțin din „personalitate”.
Totuși, la fel ca Death Stranding 1, și Death Stranding 2 se simte ca o adevărată călătorie, cu multe urcușuri și coborâșuri. Pe parcurs se încearcă o „umanizare” a lui Sam prin relațiile pe care le leagă cu celelalte personaje de-a lungul drumului, întrucât nu mai chiar așa de solitar în DS2. Pe lângă „BB” fetusul pe care îl are atașat de costumul de curier, apare și Dollman, un nou personaj, care este o păpușă de lemn posedată de sufletul unui medium. Reprezentarea grafică a acestuia este unică în joc, fiind animat la un framerate scăzut, o alegere pur artistică, care nu are niciun alt scop în poveste. Acesta joacă însă un rol similar cu cel al lui Mimir din recentele titluri God of War, un soi de asistent care este tot timpul cu tine care comentează din când în când și te ajută să înțelegi mai bine anumite lucruri. Ba chiar are și un rol în lupte, putând fi aruncat deasupra inamicilor, pentru a-i marca de la distanță.
De altfel, Sam face acum parte dintr-o echipă: Drawbridge, noua companie a lui Fragile, interpretată de Lea Seydoux, pe nava DHV Magellan. Aceasta din urmă devine un soi de centru de comandă mobil, accesibil oriunde există acoperire în Chiral Network. Totuși, chiar și cu aceste adiții, este greu să nu observi similaritățile dintre cele două jocuri. Dacă ai jucat Death Stranding 1 de curând, probabil că 2-ul se va simți puțin cam prea familiar, urmărind, cel puțin la început, o structură foarte similară. Din fericire, lucrurile se mai schimbă pe parcurs.
De la modele 3D la actori digitali
Dacă Death Stranding 1 arăta incredibil la momentul lansării, în special în secvențele cinematice, Death Stranding 2 duce detaliile și realismul redării personajelor și animațiilor acestora la următorul nivel. Kojima este cunoscut pentru experiențele „cinematice” pe care le livrează în jocurile sale, iar Death Stranding 2 este probabil cea mai mare reușită a lui de până acum la acest capitol. Sigur, nu este un joc cu cinematice de 1-2 ore, așa cum vedeam prin Metal Gear Solid 4, dar avem parte de mai multă poveste, cu mai multe personaje, toate fiind excelent redate pe ecran, dar ajutate enorm și de prestațiile unor actori foarte talentați. Nivelul de „performance capture” al Kojima Productions este atât de avansat încât chiar dacă nu avem de a face cu cea mai realistă grafică, fără iluminare cu ray tracing, path tracing, sau alte tehnici moderne, tot reușește să creeze cele mai credibile personaje din gaming de până acum.
Aș zice mai degrabă că nu mai vorbim despre „modele 3D”, ci despre „actori digitali”, care pot replica fiecare mic gest, mimică facială și fiecare emoție pe care actorii reali le fac în studioul de motion capture. Ajută și faptul că avem de a face cu o selecție absolut impresionantă de actori de Hollywood și nu numai. Norman Reedus și Lea Seydoux doar primesc cea mai multă atenție, dar avem și prestații excelente de la Elle Fanning în rolul Tomorrow, Alaistair Duncan (care este și vocea lui Mimir din GoW), Shioli Kutsuna în rolul Rainy, în timp ce Luca Marinelli interpretează excelent rolul noului villain misterios. Dintre toți însă, Troy Baker merită însă o mențiune specială. Acesta se întoarce în rolul lui Higgs și capturează toată atenția în fiecare scenă în care apare. Este genul de antagonist perfect, care este complet malefic, dar în același timp excentric și extrem de carismatic.
Deși Troy Baker este responsabil pentru multe roluri excelente în jocuri video, inclusiv Joel Miller din The Last of Us, cred că rolul lui Higgs din Death Stranding 2 este cea mai bună prestație a sa de până acum. Vorbim despre un villain de nivelul lui Joker din Batman, iar asemănarea nu este o coincidență. Baker l-a interpretat pe faimosul clovn malefic în Batman: Arkham Origins, iar asta probabil că l-a ajutat să îl creeze pe Higgs într-un mod diferit față de primul titlu al seriei. Distribuția este completată și de alți actori în roluri mai mici precum întoarcerea lui Tommie Earl Jenkins, Lindsay Wagner și a lui Margaret Qualley în apariții episodice, dar și apariții speciale precum cele ale regizorilor Guillermo del Toro și George Miller, în roluri importante. Aceștia nu își interpretează însă propriile voci, dar apar pe tot parcursul poveștii și sunt personaje extrem de importante în universul Death Stranding.
OK. Am stabilit că din punct de vedere cinematic și creativ, jocul stă foarte bine. Povestea merge în niște direcții noi, dar poate că nu la fel de grandioase. Încerc să mă feresc cât pot să ofer spoiler-e, întrucât la fel ca primul joc, și Death Stranding 2 merită experimentat cap-coadă fără să știi prea multe informații despre el. Totuși, vorbim despre un joc video, deci cum stă treaba cu gameplay-ul?
Death Stranding 2 rafinează gameplay-ul primului joc
Ei bine, și aici vedem foarte multe îmbunătățiri, majoritatea fiind parcă bazate direct pe feedback-ul utilizatorilor. La o primă vedere, avem de a face cu același joc, dar într-un nou mediu. Sam tot va trebui să care pachete de la un punct la altul, încercând să le ducă la destinație cât mai repede, cu daune cât mai mici. Provocările majore sunt din nou bazate pe depășirea obstacolelor naturale. Va trebui să găsești soluții creative, precum instalarea de echipamente ajutătoare, precum scări sau funii pentru a urca sau coborî dealuri și munți, va trebui să înfrunți vremea sau să ocolești pericolele pentru a proteja pachetele, și va trebui din când în când să te lupți cu diverse bande de atacatori, poate nu pentru supraviețuire (întrucât Sam rămâne „nemuritor” și în Death Stranding 2), dar măcar pentru resurse.
Noutatea vine din faptul că totul este mult mai bine finisat. De la felul în care Sam poate traversa terenul, la viteza cu care jocul avansează și îți pune la dispoziție noi capabilități prin care să îți faci treaba de curier mai ușoară. Vehiculele apar mult mai devreme în joc, iar conectarea la rețeaua Chiral aduce parcă și mai multe structuri și obiecte ajutătoare create de alți jucători. Dacă în primul joc comunitatea nu a știut de la început ce, cum și unde să construiască, acum pare că există o mai bună colaborare între jucători, chiar dacă nu există o metodă de comunicare directă. Cu toții lucrează către același scop final: acela de a conecta întregul continent australian într-o manieră cât mai eficientă, care va permite transportul rapid de colete dintr-o parte în alta.
Toate construcțiile din primul joc au fost upgradate într-un fel sau altul, iar noi construcții precum rampe cu antigravitație care îți permit să te arunci de pe un munte și să aterizezi în siguranță, sau șinele pentru monorail, care pot fi folosite și de către Sam atât într-un tren sau chiar și fără, îți oferă în oricare moment mai multe opțiuni.
Din când în când, în cadrul misiunilor principale, în continuare avem parte de câte un moment muzical, așa cum se întâmpla și în primul joc. Aș zice că de data aceasta muzica nu are același impact pe care îl avea în Death Stranding. Coloana sonoră a primului titlu, compusă în mare parte din melodii de la Low Roar și Chvrches era mult mai potrivită atmosferei jocului. Noile melodii din Death Stranding 2 au momente când se potrivesc la fel de bine, în special melodiile compuse de Woodkid, la fel și cele câteva de la Low Roar și Chvrches care se întorc, dar altele sunt ceva mai puțin. Kojima vorbea înainte de lansare și despre faptul că muzica ambientală se adaptează la gameplay dar în afară de intro eu nu am observat asta pe parcurul celor aproape 50 de ore de gameplay pe care le-am investit în el. O melodie pe care nu ți-o vei putea scoate din cap este însă „Raindrops Keep Falling On My Head” de la B.J. Thomas, care devine un laitmotiv pe tot parcursul jocului, dar și BB’s Theme care beneficiază de o reinterpretare excentrică spre finalul jocului.
Pentru cineva care nu a jucat primul Death Stranding poate părea ciudat, dar Kojima chiar a reușit să facă un „walking simulator” nu doar interesant, dar extrem de distractiv, iar provocarea de a livra cât mai multe pachete cât mai eficient dintr-o parte în alta este genul de obiectiv pe care singur ți-l impui. În Death Stranding 2, mai mult decât în primul joc, am investit multe ore doar în construirea de șosele și de șine pentru monorail, pentru a-mi ușura în primul rând mie obiectivele viitoare, dar și pentru a ajuta comunitatea online de jucători. Spre finalul jocului aveam rute aproape directe între mai toate zonele de pe hartă, iar unde nu exista șosea, existau oricum drumuri bătătorite de către mine și ceilalți jucători.
Desigur, totul este parte din „distracția” lui Death Stranding 2, care ajunge să „scarpine” acel gen de mâncărime pe care l-am întâlnit la jocuri precum Euro Truck Simulator.
Adevărul este însă că destul de devreme în joc primești posibilitatea de a construi vehicule, iar din acel moment sunt puține momente în care mai ai nevoie să cari „în cârcă” pachetele. Rareori m-am mai dat jos din camionul off-road pentru livrări „manuale”. Din acest punct de vedere, jocul este ceva mai „ușor” decât primul Death Stranding, dar și mult mai distractiv. Ești mai înclinat să faci livrări mai multe dintre cele opționale dacă îți este mai ușor să le faci. Iar în timp, construiești relații din ce în ce mai bune cu fiecare destinatar în parte, ceea ce deblochează noi construcții pe care le poți face, noi upgrade-uri, echipament și, desigur, arme.
Luptele, mai importante, dar nu reprezintă grosul acțiunii
Armele joacă un rol mai important în Death Stranding 2, întrucât restricțiile din primul joc sunt slăbite. Există acum „gloanțe” care pot fi folosite atât pe oameni, cât și pe BTs, fantomele invizibile care stau la baza apocalipsei din joc, fără consecințele catastrofice din trecut. Astfel, Sam este în mai puțin pericol decât era anterior, și poate deveni un adevărat „Solid Snake”, combinând secvențe de furișare prin baze inamice în căutarea de resurse, cu posibilitatea de a elimina zeci de inamici la nevoie, atunci când se dă alarma. Skill-urile lui Sam în luptă sunt mult mai avansate, inclusiv controlul fiind mai responsiv și mai degrabă aliniat la cel al jocurilor de acțiune.
Desigur, și provocările sunt pe măsura noilor sale abilități. Există câteva lupte cu BTs cu adevărat impresionante și deloc ușoare. Și vei dori să rămâi în viață, întrucât dacă „mori”, la fel ca în primul joc, vei lăsa un crater imens în zona respectivă, care rămâne așa pe o perioadă lungă de timp. Asta poate să îți afecteze progresul în viitor, încât craterele nu sunt explorabile așa că trebuie întotdeauna să le ocolești. Am învățat asta „the hard way”.
Există și o varietate mai mare de medii de joc, cumva bazate pe clasicele „domuri” din jocuri video. Există un deșert, există munți înzăpeziți, câmpii, dealuri, o jungle și multe altele, fiecare cu propriile provocări. De altfel, apar acum și dezastre naturale, precum cutremure, inundații, avalanșe sau incendii de vegetație, care te pot împiedica să îți duci la bun sfârșit obiectivele. Iar totul arată absolut excelent. Motorul grafic Decima, dezvoltat de Guerilla Games pentru seria Horizon, demonstrează din nou că este unul dintre cele mai bune pentru jocuri open world, oferind un balans foarte bun între detalii înalte, efecte de iluminare plăcute, sisteme dinamice, ciclu zi-noapte și performanță înaltă.
Singurul mare dezavantaj al lui Death Stranding 2 în acest moment este limitarea lui la o singură platformă. Așa cum originalul a fost exclusiv pentru PlayStation 4 la lansare, și noul joc rămâne pentru moment doar pe PS5, chiar dacă originalul a ajuns eventual pe PC și Xbox. Măcar ceea ce s-a livrat pe PS5 este excelent. Există un mod Fidelity la 30 de cadre pe secundă cu detalii grafice superioare, dar recomand fără nicio ezitare modul performance, inclusiv pe PS5 „standard”, nu doar pe Pro. Jocul arată și se mișcă excelent chiar și pe consola de bază, demonstrând încă odată că PS5 Pro nu este un upgrade necesar. Sigur, se va vedea puțin mai bine pe consola mai scumpă, dar diferența de preț nu mi se pare justificată nici acum, la mai bine de jumătate de an de la lansare. Toate imaginile din acest articol sunt capturate de mine, pe un PS5 cumpărat în ziua lansării.
