„Napoleon” al lui Ridley Scott este unul dintre acele filme care sunt parcă făcute să creeze discuții după vizionarea lui, dar nu neapărat productive sau în sens critic. Este un film care pe mulți i-a revoltat, din cauza unei lipse de acuratețe istorică, pe alții i-a amuzat și au ieșit de la film cu gândul că ce au văzut e o reprezentare corectă (da, există acești oameni, i-am auzit vorbind când ieșeam din sală).
Personal, mi se pare că Napoleon nu prea știe ce vrea să fie, și asta este o problemă mare atunci când ai de-a face cu un film istoric, care își propune să spună povestea unuia dintre cei mai mari conducători ai lumii. De foarte multe ori se află la granița dintre parodie și dramă istorică, două genuri care nu puteau fi mai diferite, iar asta creează confuzie și inconsecvență.
Nu mă înțelege greșit însă: am zis și în review-ul lui Oppenheimer că nu e datoria lui Nolan să te învețe fizică în sala de cinema, iar lucrul acesta poate fi aplicat și aici. Ergo, nu e de datoria lui Ridley Scott să te învețe istorie în sala de cinema, iar dacă mergi la un film artistic cu gândul că urmează să vezi fapte 100% reale, ești puțin naiv. Însă în același timp poți să fii nemulțumit de inadvertențele istorice pentru un film care, la fel ca Napoleon, este prezentat ca fiind o reproducere a realității, și nu ca un „what if”. Cel mai bine este ca, atunci când mergi la un film care este bazat pe fapte reale sau inspirat din acestea sau reprezintă o perioadă a istoriei, să faci și puțin research după vizionare, pentru a descoperi realitatea evenimentelor.
Deci, surprinzător probabil pentru unii, nu o să îl trag pe Ridley Scott la răspundere pentru faptul că Napoleon nu reproduce exact evenimentele petrecute. Mă rog, nu că i-ar păsa – man doesn’t give a flying fuck anymore de criticile oricui, and I respect him for that. E un film artistic și ar trebui să aibă o anumită libertate pentru a spune povestea în felul în care își dorește, fără să respecte în proporție de 100% istoria. Însă ar fi ajutat dacă Ridley Scott știa și ce poveste vrea să spună.
Parodie sau dramă istorică?
Pentru că Napoleon pare un film care nu a avut exact idee ce vrea să fie, între parodie și dramă istorică – și a ales să încerce cu ambele. Ridley Scott a spus că interpretarea lui Joaquin Phoenix a fost atât de bună încât a simțit nevoia să rescrie scenariul filmului și, cu părere de rău, trebuie să spun că se vede asta. Nu partea cu interpretarea lui Phoenix care e bună, deși și ea suferă de inconsistență, ci partea cu rescrisul, pentru că filmul pare că e compus din mai multe părți, fiecare destul de diferită de cealaltă. Avem the rise to power, în care vedem un Napoleon uneori stângaci, care pare că are o minte luminată, dar carențe mari la capitolele fizice și cu deficiențe de comunicare, apoi relația sa cu Josephine, îndelung explorată, în care Napoleon e portretizat ca și cum ar avea inteligența emoțională a unui copil de 14 ani, emanând hormoni prin toți porii (însă în același timp fiind și un strateg genial pe câmpul de luptă) și, în actul 3, observăm un Napoleon care în sfârșit pare matur, întors din exilul de pe insula Elba.
Deci, este interpretarea lui Joaquin Phoenix atât de bună încât să fi meritat rescrierea scenariului? Nu, nu cred. Îl ador pe Phoenix, este unul dintre cei mai buni actori ai ultimelor decenii, fără vreun dubiu, însă aici e doar…ok. Nu mi se pare că interpretarea lui e la nivelul celor din Gladiator, Beau is Afraid, Her sau Joker, pentru că personajul lui de-aici nu este la fel de constant și consistent ca în acele filme. Sigur, nu e exclus să fii un geniu militar și să ai și „entuziasmul” unui băiat lăsat singur acasă pe internet la 13 ani, dar felul în care se comportă Napoleon în aceste instanțe este atât de diferit încât ai crede că nu e același personaj, că unul este figura istorică de care ai citit, și altul este un Napoleon interpretat de Joaquin Phoenix într-o parodie.
Relația cu Josephine este în prim plan pentru o bună parte din film, și aici mi se pare că intervin cele mai bizare decizii din punct de vedere al interpretării lui Phoenix. Toxicitatea din fiecare interacțiune pe care Napoleon și soția sa o au iese prin ecran, o resimți și tu în sala de cinema și nu e cu siguranță un lucru la care te-ai aștepta de la un film cu Napoleon. Altfel, Josephine, interpretată de Vanessa Kirby, este una dintre părțile bune ale filmului. Motivațiile ei sunt mai clare decât ale lui Napoleon, personajul e mai consistent și nu la fel de confuz, și Vanessa Kirby face o treabă foarte bună.
Bătăliile, atuul principal
Un lucru la care se pricep și Ridley Scott, și Napoleon, sunt bătăliile. În acest film, bătăliile sunt excelente, violente, realiste și întunecate, aruncându-te direct în mijlocul acțiunii. Unele scene sunt destul de extreme (spre exemplu foarte devreme în film, un cal este lovit de o ghiulea de tun), deci atenție la persoanele cu care mergeți la acest film, pentru că s-ar putea să nu își dorească neapărat să vadă asta. Tactica militară pe care o vedem în aceste bătălii este destul de fidelă realității (mai ales în bătălia de la Waterloo), deci aici măcar pasionații de istorie ar trebui să găsească ceva bun.
Cinematografia este și ea foarte bună, iar aici este meritul polonezului Dariusz Wolski, care a mai lucrat cu Ridley Scott și la ultimele 2 filme ale sale, dar și în trecut, la Prometheus sau The Martian. Cei doi fac pereche bune, din punct de vedere vizual și tehnic nu prea găsești lucruri pe care să i le reproșezi filmului. Costumele sunt și ele excelente, și mă aștept ca aici să primească o nominalizare la Oscar filmul, pentru că în alte părți…pfiu, cam greu.
Mai am însă un ghimpe la care m-am tot gândit după film. Te-ai aștepta de la un film care prezintă totuși viața lui Napoleon, să îți arate și felurile în care acesta este un strateg militar de excepție, nu doar să îți spună asta. Totuși, în filmul lui Ridley Scott nu prea se întâmplă asta. Toată strategia militară a lui Napoleon care ne este prezentată este în mare „trageți cu tunul, schimbați poziția tunului, trageți din nou”. Rinse and repeat. Dacă nu aș fi știut nimic despre Napoleon, probabil că aș fi întrebat după film „ok, și ce a fost așa genial la tactica aia?”.
Sunt aproximativ 2 ore și jumătate de film, care din fericire nu prea se simt, spre deosebire de alte filme lungi recente pe care le-am văzut (Killers of the Flower Moon, da, la el mă refer). Poate și din cauză că știi exact ce urmează, când e momentul bătăliei de la Waterloo, și cumva ți-e mai ușor să distingi cum se vor desfășura evenimentele.
