Legacy sequel-urile sunt o chestie foarte interesantă. Am mai vorbit de acest concept în review-ul pentru Beetlejuice Beetlejuice și iată că la scurt timp după acela, vorbim de încă un legacy sequel, însă de data asta miza e puțin mai mare. Dacă Beetlejuice a fost un film destul de iubit de mulți la vremea lansării sale și care a mai crescut în popularitate ulterior, Gladiator din 2000 e la un cu totul alt nivel. Pelicula lui Ridley Scott a câștigat la acea vreme 5 premii Oscar, inclusiv Best Picture și Best Actor in a Leading Role.
Gladiator II este așadar un legacy sequel, care vine la aproape un sfert de secol de primul film, și care trebuie să pășească, inevitabil, pe urmele unui uriaș. În mod normal aș evita să facă comparații directe între două filme care vin la o asemenea distanță unul de celălalt, dar simplul fapt că sunt regizate de același om și reprezintă până la urmă o continuare clară a poveștii face ca lucrul acesta să fie imposibil acum.
Deci, Gladiator II. Ufff, de unde să încep. Întâi e bine să specific că nu vor fi spoilere în acest review, aproape niciodată nu dau spoilere în review-uri, doar informații minore care au fost deja văzute în trailer sau care sunt măcar dezvăluite de actori și destul de cunoscute. Hai să începem cu povestea, pentru că sunt câteva lucruri importante de zis la acest capitol.
Gladiator II îl are în rol principal pe Paul Mescal, care îl interpretează pe Hanno, un tânăr capturat în urma asediului roman asupra Numidiei și forțat să devină gladiator. În realitate, Hanno este Lucius, fiul lui Maximus, interpretat de Russell Crowe în primul film, iar lucrul acesta nu este ascuns nici de trailere, nici de synopsis-ul oficial al filmului, fiind principala legătură între acest sequel și Gladiator. Pelicula urmărește astfel ascensiunea rapidă a lui Lucius în Colosseum, precum și dorința sa de răzbunare asupra celor care l-au capturat și i-au ucis semenii.
Povestea împrumută destul de multe elemente din primul film, inclusiv câteva personaje, precum Connie Nielsen, care o interpretează pe Lucilla, mama lui Lucius. E destul de previzibilă pe alocuri, deși încearcă să îți ofere mai multe schimbări de direcție în special în partea a doua a filmului. Există însă anumite scene care se aseamănă voit cu cele din prima parte, sau anumite callback-uri făcute intenționat, inclusiv din punct de vedere al alegerii melodiei într-un moment dinspre finalul filmului. Sunt elemente care trezesc în tine nostalgie, dar nu știu dacă în sensul în care și-ar fi dorit Ridley Scott. Nu se simt cheap, dar nici nu pot spune că mă dau pe spate, pentru că m-au făcut mai degrabă să mă gândesc cu jind la cât de emoționante se simt acolo. Foarte simplu spus, e o poveste bună, dar căreia pare că îi lipsește…ceva. Sunt mai multe momente care ar trebui să fie emoționante sau să te facă să simți anumite lucruri, însă se trece adesea foarte repede peste ele și sunt tratate superficial.
E bine să știi și că Gladiator II este în proporție covârșitoare o ficțiune. Multe dintre personaje nu au existat, sunt fraze sau obiecte care nu existau la acea vreme, dar nu e ca și cum primul film a fost extraordinar de exact din punct de vedere istoric. Au existat însă bătălii navale organizate în Colosseum – deși mă îndoiesc că existau și rechini acolo, așa cum vedem în film, un moment care nu m-a impresionat prea tare, și mi s-a părut puțin „overkill”.
Oricine mă cunoaște știe că îl ador pe Paul Mescal și mi se pare că este unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. Este un star în adevăratul sens al cuvântului, un actor extraordinar și ajunge să vezi Aftersun și All of Us Strangers ca să te convingi de asta. Am fost extraordinar de fericit când am auzit că el este în rolul principal din Gladiator II, pentru că știam ce poate și câtă emoție poate impregna într-un personaj. Acestea fiind zise însă, o spun cu regret că aici nu prea simt emoția aceea. Cred că e și din cauza dialogului și a felului în care este editat filmul, cu treceri rapide peste momentele tragice importante, astfel că nu prea pot să rezonez cu Lucius/Hanno și cu durerea pe care ar trebui să o simtă. E un moment în care Macrinus, personajul lui Denzel Washington, îi spune că vede o furie nestăpânită în el, însă eu nu am putut să văd asta. Nu e cea mai bună interpretare a lui Mescal așadar – nu e nici proastă, nu mă înțelege greșit, însă simt că se putea mult mai mult acolo. Maximus este un personaj atât de iubit în special datorită interpretării lui Russell Crowe, care este și cea mai bună din cariera sa, în opinia mea, deci e greu de comparat cu Lucius al lui Mescal, dar nu pot să nu resimt că Ridley Scott ar fi trebuit să scoată mai mult din lead-ul său.
Pedro Pascal este, în schimb, absolut superb. O interpretare solidă, așa cum ne-a obișnuit deja, a unui personaj pe care îl înțelegi și cu care rezonezi mult mai ușor decât o faci cu Lucius. Pascal are mult mai puține minute decât m-aș fi așteptat în acest film, dar reușeșete să profite de fiecare dintre ele la maximum.
Una din problemele pe care le-am mai observat la Gladiator II este cât de ușor își schimbă antagonistul. Sunt 3 sau 4 personaje care preiau acest rol de-a lungul filmului, și schimbările acestea nu sunt mereu de bun augur. Așa cum ai nevoie de un personaj principal de care să te atașezi, așa ai nevoie și de un antagonist pe care să îl urăști, și dacă nu are timp să te facă să simți asta, poate sfârși prin a fi subdezvoltat și foarte ușor de uitat. Este un exemplu destul de clar aici în acest sens, cu unul dintre împărații gemeni, Geta și Caracalla, care sunt interpretați foarte bine de Joseph Quinn și Fred Hechinger. Mi se pare interesant ca din toată distribuția Stranger Things, cel care a avut cea mai rapidă ascensiune să fie Joseph Quinn, care a apărut un singur sezon în serial, dar a lăsat o impresie mai bună decât mulți alții.
Denzel Washington este Macrinus, un fost sclav, ajuns să aibă proprii săi gladiatori, care dorește să ajungă la putere și să dezbine Roma și Imperiul său. Nu o să mint, dacă cineva îmi spune că Denzel din viața reală e același cu Macrinus, îl voi crede destul de ușor. E o interpretare în stilu-i caracteristic, se vede că s-a distrat în acest rol și că a primit destul de multă libertate din partea lui Ridley Scott. Sunt convins că vor fi câteva voci care vor critica tonul oarecum jovial pe care îl are uneori Macrinus, dar mie mi s-a părut un personaj destul de bine scris, deși poate puțin prea ușor de plăcut datorită lui Denzel.
Faptul că vine la 24 de ani după primul film ajută destul de mult Gladiator II din punct de vedere tehnic, pentru că poate face lucruri care ar fi fost imposibile în prima instanță. Efectele speciale sunt excelente, și avem parte de mult mai multe bătălii și confruntări în arenă decât în primul film. De asemenea, sunt mai multe animale, realizate evident prin CGI, dar care arată destul de bine pe ecranul mare și nu reprezintă un eyesore care să te scoată din atmosfera filmului. Cu toate astea, simt că a lipsit o scenă de bătălie care să fie la fel de memorabilă și de interesantă ca cea de pe gheață din Napoleon, filmul de anul trecut al lui Ridley Scott.
Și aici termin cu acest review, revenind la Ridley Scott. Este regizorul care a făcut unele dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată, precum Black Hawk Down, Alien sau The Martian. Nu a fost niciodată însă cel mai consistent om din această branșă, iar ultimii ani au fost un rollercoaster, excelentul The Last Duel fiind urmat de mediocrele House of Gucci și Napoleon. Problema la ultimele sale filme a fost de fiecare dată scenariul, și există un nume care apare și pe foaia lui Gladiator II, și pe cea a lui Napoleon, și pe cea a lui All the Money in the World, un alt film de-al lui Ridley Scott, din 2017, care este extrem de plictisitor pe alocuri. Este vorba de David Scarpa, pe care nu vreau să îl scot țap ispășitor pentru toate semi-eșecurile pe care le-a avut Scott cu filmele sale din ultimii ani, dar cred că, măcar acum, legendarul regizor ar trebui să își caute un scenarist nou.
