Ai văzut F1: The Movie. Și dacă nu l-ai văzut, tot l-ai văzut. Pentru că F1: The Movie este un film care îmbrățișează fiecare clișeu posibil dintr-un film cu temă sportivă, și nu se ferește să recunoască asta. Cu toate astea, am adorat acest film în anumite momente, și e timpul să explic și de ce.
F1: The Movie este regizat de Joseph Kosinski, omul care a fost în spatele camerei și la cea mai bună experiență cinematografică din ultimii 5 ani, Top Gun: Maverick, iar asta vezi și pe poster, și în materialele promoționale, și în orice articol legat de filmul acesta. Știi deci că principalul lucru de care vei avea parte va fi un spectacol vizual, iar F1: The Movie chiar nu dezamăgește la acest capitol. Să o luăm pe rând însă, și să începem cu povestea.
Filmul îl are în rol principal pe Brad Pitt, care îl interpretează pe Sonny Hayes, un fost pilot de Formula 1 care a concurat alături de giganții sportului, Senna și Schumacher, dar care a avut un accident groaznic la începutul carierei sale care l-a făcut să se țină departe de circuit ani buni. A participat însă la alte competiții, cum ar fi Indy 500, câștigând cam tot ce se putea câștiga, astfel că nu este o surpriză atunci când fostul său coechipier, Ruben Cervantes (interpretat de Javier Bardem) îi cere să îl ajute în a doua jumătate a sezonului de F1 și să câștige o cursă pentru el, pentru a nu fi forțat să vândă echipa.
Bineînțeles, echipa lui Ruben are și un „hotshot”, un tânăr foarte talentat, dar cu o gură foarte mare și cu impresia că este cel mai x (unde x poate fi înlocuit cu orice calitate umană). Interpretat de Damson Idris (care joacă în extraordinarul Snowfall), tânărul se numește Joshua Pearce, iar la aflarea veștii că Hayes îi va fi noul coleg, are reacția pe care o așteptam cu toții: îl numește bătrân, depășit, etc. pentru ca apoi să-și dea seama că are niște lecții de învățat de la Sonny.
Știi în fiecare moment aproape ce se va întâmpla mai departe în acest film. Dacă ai văzut orice film de sport / curse, de la Days of Thunder la Coach Carter, de la Rush la Cinderella Man, știi clar care va fi povestea din F1: The Movie, ce se va întâmpla, cum se va termina, și filmul nu se ferește de niciun clișeu. Serios, gândește-te la un clișeu din filmele de genul acesta și vei vedea că se găsește în film.
Iar acesta e și minusul principal al filmului și principalul motiv pentru care ar putea să îți lase un gust amar: povestea este extrem de previzibilă, simplă și fără niciun element cât de cât surprinzător. Fiecare lucru pe care îl vezi în F1: The Movie a mai fost făcut într-un alt film, acum 5/10/20/30 de ani, și în unele cazuri mult mai bine. Cu toate astea, trebuie să recunoaștem: majoritatea celor care merg la acest film (inclusiv eu), nu o fac pentru poveste, ci pentru: a) spectacolul vizual garantat de faptul că avem același regizor ca la Top Gun: Maverick; b) faptul că sunt fani Formula 1 și au în sfârșit un film care să prezinte epoca modernă a acestui sport.
Comparațiile cu Top Gun: Maverick sunt inevitabile, deși sunt două tipuri de film diferite. Kosinskilivrează însă la capitolul vizual fix ce trebuie, și sunt câteva momente din film care îți ridică părul de pe mână și care te fac să caști, măcar puțin, gura în semn de admirație. Spre exemplu, momentul în care vezi viteza incredibilă cu care mașina parcurge un tur de pistă, filmat cu o cameră montată pe vârful acesteia, extrem de aproape de sol. E un lucru pe care îl vezi și în Formula 1 uneori, dar felul în care îl prezintă Kosinski aici este evident superior, pentru că există termenul de „movie magic” și îl simți din plin aici. Adesea, problema pe care o au cursele de Formula 1 este că la televizor nu poate fi redată întocmai viteza și puterea pe care le au aceste mașini. Nebunia de a intra cu aproape 200km/h într-un viraj și acel „vjiuuuu” pe care îl face mașina când trece într-o fracțiune de secundă prin fața spectatorilor, pe linia dreaptă, sunt imposibil de transmis celor care stau în fața televizoarelor. F1: The Movie reușește însă să facă asta, și îți arată din plin curajul de care au nevoie acești oameni pentru a se urca la volanul mașinilor lor.
De asemenea, trebuie să laud experiența din IMAX. F1: The Movie e filmat cu camere digitale certificate pentru IMAX, și întreaga experiență este una de nota 10, ajutată și de faptul că avem același director de imagine ca la Top Gun: Maverick și Life of Pi, două filme absolut superbe – Claudio Miranda. Culorile sunt vii, frumoase, și nu există scene din curse realizate cu CGI. Toate au fost filmate pe mașini special realizate pentru asta, cu Brad Pitt în scaunul pilotului. Asta contribuie enorm la doza de realism pe care o simți și la acea vibrație pe care o ai în tot corpul atunci când privești un moment dintr-o cursă în F1: The Movie.
În ceea ce privește punctul b de mai sus, și eu sunt fan Formula 1, dintr-o epocă în care sportul nu era atât de bine promovat și de iubit, mult mai neagră decât cea din ziua de azi. Mă bucură mult să văd cât de multă lume se uită la F1 în ziua de azi, și ce au făcut cei de la Liberty Media pentru el, deși sunt unele momente în care Marele Circ își respectă prea mult porecla asta. Ce mi-a plăcut însă foarte mult la F1: The Movie a fost faptul că sportivii și oamenii implicați în sport – piloți, team leaderi, reporteri – au avut roluri minore. Îi recunoști imediat, sunt front and center în multe secvențe, iar unii dintre ei au chiar scene dedicate pe circuit, precum Lewis Hamilton sau Max Verstappen, dar nu există vreun moment în care unul dintre ei să fie pus să joace per se în film sau să aibă vreo interacțiune de durată cu Sonny Hayes sau Joshua Pearce. Cred că orice moment de genul acesta ar fi fost, simplu spus, cringe și foarte greu de luat în serios și nu ar fi ajutat în vreun fel filmul în afară de o reacție a fanilor de tipul „oh wow, a vorbit cu Lando / Max / Charles, ce tare!”.
Coloana sonoră e foarte bună, și era de așteptat, pentru că Hans Zimmer s-a ocupat de acest aspect. În general, sunetul este absolut fabulos în F1: The Movie, deși mi-ar fi plăcut să avem mai puține piese ale artiștilor cunoscuți și o contribuție și mai mare din partea lui Zimmer, cred că aducea mult mai mult plus valoare decât o piesă de la Tate McRae care nu prea funcționează deloc cu scenele pe care e folosită, dar hei, poate doar încep eu să îmbătrânesc și e o simplă impresie.
Interpretările sunt principalul punct care salvează povestea clișeică a filmului. Pentru că da, cu toții am mai văzut un film în care un veteran vine și îl învață pe tânăr cum stau de fapt lucrurile în viață și în sportul pe care îl practică, dar nu l-am mai văzut pe Brad Pitt în rolul veteranului. E o potrivire excelentă și un rol care îl prinde de minune pe Pitt, care are și look-ul și atitudinea unui pilot de curse veritabil. Felul în care livrează replicile e perfect, prietenia pe care o are cu personajul lui Javier Bardem este credibilă și se vede o chimie între cei doi ca între doi vechi tovarăși.
Și Kerry Condon în rolul lui Kate McKenna, directoarea tehnică a echipei, face o treabă excelentă. Profită la maximum de fiecare minut pe care îl petrece pe ecran, reușind să ofere personajului ei destul de mult background cât să îl transforme într-unul puțin mai complex decât te-ai aștepta la prima vedere.
De Damson Idris nu am ce zice, pentru că e un rol de o mie de ori mai simplu decât cel pe care îl face în Snowfall. Nu avea cum să nu îl interpreteze perfect, știe cum să se facă urât în anumite momente, cum să te atragă apoi din nou de partea lui, are umor, atitudine și interacțiunile cu Brad Pitt reușesc tot timpul să fie mult mai bune decât ar sugera-o dialogul adesea slab pe care îl au, grație carismei celor doi.
