Mă bucur la nebunie de vremea frumoasă de afară, iar soarele care-mi luminează camera mi-a dat curaj să mă aventurez în lumea superbă, dar înfricoșătoare, a lui Resident Evil Requiem. În mod normal nu gust jocurile horror – mă sperii mai rău decât copiii mici când încep să urle magaoaie la mine din neant, însă al nouălea Resident Evil are ceva special care mi-a făcut senzația de frică să fie ceva mai suportabilă. Așa că am așternut următoarele rânduri, ca o mică odă pentru unul dintre cele mai bune jocuri pe care le-am butonat în 2026.
Încă de la început, Requiem introduce noutăți și fanii jocurilor precedente vor face cunoștință cu agentul FBI Grace Ashcroft. Iar dacă numele de familie vă sună cunoscut, se întâmplă deoarece Grace este fiica adoptivă a lui Alyssa Ashcroft, protagonista din Resident Evil Outbreak și File #2 de pe vremea lui PlayStation 2. Și pentru a echilibra lucrurile, cei de la Capcom îl readuc în atenția noastră și pe Leon Kennedy, cel mai popular protagonist al seriei. Doar că timpul nu a fost blând cu el, iar cei 50 de ani de viață și-au pus amprenta în fiecare rid de pe fața sa. Întâmplările din Resident Evil 2 și-au pus însă amprenta și mai grav, astfel că protagonistul nostru suferă de niște simptome ale virusului care a pus întregul univers Resident Evil în mișcare.
Resident Evil 6 + 7 = 9
Acțiunea jocului are loc într-un viitor alternativ foarte apropiat, mai exact în octombie 2026 – ori în termeni canon pentru joc, la 28 de ani după ce Raccoon City a fost bombardat pentru a opri răspândirea virsului. Vei intra atât în pielea lui Grace, cât și a lui Leon, în misiuni alternative care urmează același fir narativ. Grace este trimisă în prima ei misiune pe teren ca să investigheze hotelul Wrenwood, același loc în care a fost ucisă Alyssa Ashcroft, mama ei adoptivă. Doar că în timpul investigației aceasta este răpită. Întâmplarea face ca și Leon Kennedy să investigheze același hotel, iar cei doi se întâlnesc destul de devreme în parcursul jocului. Odată cu ei își mai face apariția și unul dintre antagoniștii jocului care îi separă pe Grace și Leon, astfel dând startul alternanței între cele două personaje. Cei de la Capcom au inclus în Resident Evil Requiem și două finaluri, pentru a încuraja parcurgerea multiplă, alături de un mod challenge mai dificil prin intermediul căruia poți debloca arme noi și diferite abilități care să facă al doilea run mai plăcut.
Per total, povestea lui Resident Evil Requiem te duce la vreo 10 ore de joc, însă am văzut pe internet oameni care au terminat mai repede. Modul cu provocări îți mai bagă încă vreo 5 ore de joacă, iar un al doilea playtrough mai pune și el câteva ore acolo. Chiar dacă unii ar spune că e un joc scurt, prefer o experiență mai concentrată decât o lume open-world imensă, dar goală și generică. Plus că fanii Resident Evil știu deja care e treaba cu durata jocurilor, deci nu este vreo surpriză aici.
Gameplay-ul în sine este foarte interesant. Atunci când o controlezi pe Grace, gameplay-ul este inspirat de Resident Evil 7, cu acea perspectivă first-person și senzație de neputință și frică. Tensiunea trece de ecran, motiv pentru care am jucat Requiem doar ziua, cu. Din când în când preiei controlul lui Leon, pe care eu le-am considerat o gură de aer proaspăt. Acestea îți oferă ocazia să rupi cu bătaia aceleași magaoaie care o fugăreau pe Grace, cu un arsenal mare la dispoziție și abilități de luptă avansate. Este o abordare foarte bună, chiar dacă puțin riscantă. Capcom au încercat să ofere ceva pentru fiecare tip de jucător care a apreciat în trecut jocurile din seria Resident evil. Pentru mine însă, lăsând spaima și pielea de găină de-o parte, Leon este mult prea puternic. Monștrii care o terorizează pe Grace și în care trebuie să descarci încărcătoare întregi atunci când joci cu ea, pică din câteva tibii în dinți aplicate de agentul nostru veteran. Un grup de zombie nu mai este înfricoșător, ci doar o ocazie nouă ca să mai scoți un combo de lovituri.
Modalitățile în care te descotorosești de inamici variază și ele în funcție de protagonistul ales. Grace, deși neajutorată și mult mai slabă, poate trage cu arma în arătări, le mai face un vânt pe scări, ori le dă stun. Ceva mai târziu în joc vei descoperi și o metodă mai eficientă de mătrășit zombalăi, dar vă las surpriza neatinsă. Mie unul mi-a plăcut la nebunie! În comparație cu Grace, Leon are arme pe care le poți accesoriza cu diferite accesorii și upgrade-uri, dar se descurcă și în lupte mano-a-mano cu nemorții. Și pentru momentele în care gloanțele nu-s de-ajuns, în loc de cuțit are o toporișcă cu care brutalizează inamicii.
Capcom și NVIDIA au creat un monstru
Vizual, Resident Evil Requiem este unul dintre cele mai fățoase jocuri lansate vreodată. Locațiile și personajele arată superb, iar unele scene te-ar putea păcăli că te uiți la un serial live-action, nu la un joc video. Toate astea sunt posibile grație dezvoltatorilor de la Capcom care au rupt în ultimii ani. Iar asul din mâneca acestora pe PC s-au dovedit a fi NVIDIA și tehnologiile RTX prezente în joc. Avem tot alaiul, dar o să le luăm pe rând.
Requiem este construit pe motorul grafic proprietar, numit RE Engine. Adică o bază foarte solidă care permite fidelitate grafică mare cu un consum relativ mic de resurse. Asta înseamnă că jocul poate rula bine-mersi chiar și pe Steam Deck, în timp ce gamerii cu configurații scumpe se vor putea bucura de o experiență vizuală incredibilă. Ray tracing-ul din jocurile trecute a fost îmbunătățit acum de Path Tracing, ceea ce face scenele să arate mult mai realist. Însă odată cu această tehnică avansată de iluminare, placa video va avea de tras din greu așa că DLSS 4 joacă un rol important aici. Doar că-n comparație cu anii trecuți, trecerea la un model transformer a schimbat mult modul în care arată imaginile upscaled, astfel că acum 4K Performance arată mai bine decât 1440p nativ. Holy! În plus avem și Ray Regeneration ca să obținem reflexii mult mai realiste, cât și Multi Frame Generation ca să ne bucurăm de toate nebuniile astea la high refresh-rate.
Personajele din jocuri au fost însă mai tot timpul cele care rupeau imersiunea. Doar că aici nu prea se întâmplă, iar pielea, ochii și gesturile mici ale lui Grace și Leon îți dau senzația că ai o persoană reală în față. La acest sentiment ajută foarte mult părul, iar ăsta era unul dintre cele mai mari giveaway-uri care-ți spuneau că vezi ceva generat pe PC. Lo and behold, fire de păr. Pe englezește ”hair strands”, o funcție care îi permite motorului grafic să randeze fiecare fir de păr individual, similar cu ce oferă NVIDIA prin intermediul RTX Hair. Din păcate, aș fi preferat să văd implementarea NVIDIA aici deoarece activarea acestei setări îți ciupește vreo 15-20FPS, în funcție de rezoluție.
Cu toate aceste nebunii implementate în el, Resident Evil Requiem mi-a stat pe la 150FPS cu setările Maxed Out la rezoluție 4K. Evident că vorbim aici și de upscaler, doar că am selectat DLSS 4.5 din NVIDIA App pentru că generația a doua de model transformer inclusă în acesta se descurcă mult mai bine cu obiectele în mișcare. Iar ca să ating acest framerate am avut nevoie de Frame Generation 2X, deci nu am intrat în Multi Frame Generation. Rezultatele astea au fost obținute pe un PC cu GeForce RTX 5080, 48GB de RAM și un Ryzen 7 9800X3D.
Componenta auditivă a jocului este și ea fenomenală, iar aici vreau să mă opresc și să îi aplaud pe actorii care au adus la viață personajele din Resident Evil Requiem. Grace m-a rupt în două. Ori mai de grabă Angela Sant’Albano, actrița care i-a împrumutat vocea și care merită fără doar și poate, măcar o nominalizare la The Game Awards pentru rolul ei. Se vede că s-a implicat 101% în proiect și face din Grace un personaj super credibil. Fața protagonistei este însă modelată după Julia Pratt, un fotomodel din Polonia. Leon Kennedy pe de altă parte are aceeași voce familiară din Resident Evil 2 și 4 Remake, fiind vorba despre același actor: Nick Apostolides.
Tot acest amalgam de idei și tehnologii șmechere fac din Resident Evil Requiem un joc pe care nu ai voie să-l ratezi. Oferă un balans ok între acțiune și momente tensionate, chiar dacă fanii hardcore ar putea spune că este puțin cam prea accesibil. Dar din perspectiva mea, un casual care nu mănâncă experiențe horror pe pâine, a fost fix linia de mijloc pe care am putut să stau liniștit. M-am speriat, m-am distrat, am rămas cu gura căscată la grafica frumoasă și consider că merită din plin să-i dați o șansă.
