Dacă The Walking Dead și The Wolf Among Us au fost jocurile care au popularizat genul jocurilor de tip „experiență cinematică interactivă”, cu siguranță Until Dawn a fost titlul care l-a perfecționat. Supermassive Games a reușit din prima să emuleze atmosfera filmelor horror de tip „slasher” din anii ’80, ‘90 și 2000, însă tentativele sale următoare nu au mai avut același impact. Acum, la mai bine de 10 ani, studioul britanic mai bagă o fisă cu Directive 8020, continuarea The Dark Pictures Anthology, care propune un scenariu complet diferit: ce-ar fi dacă acțiunea unui astfel de joc horror ar avea loc într-un cadru SF în spațiu?
Seria horror Dark Pictures continuă… în spațiu
Deși oficial face parte tot din seria Dark Pictures (jocul fiind anunțat chiar în cadrul ultimului episod al antologiei care este acum cunoscută drept „sezonul 1”), Directive 8020 încearcă pe alocuri să se separe de jocurile anterioare. Nu are Dark Pictures în nume, iar The Curator, prezentatorul seriei care apărea în fiecare episod anterior, este absent. Noul titlul poate fi jucat ca unul de sine stătător și probabil că dacă îți va plăcea acesta, vei dori să încerci și celelalte jocuri de la Supermassive Games.
Premisa din Directive 8020 este simplă și nu tocmai originală: Pământul nu mai poate susține viața, așa că un echipaj trebuie să călătorească prin spațiu la câțiva ani lumină pentru a vizita planeta care ar trebui să devină noua „casă” a umanității. În cazul de față vorbim despre echipajul de pe Casiopeia, o navă de explorare, care este lovită de un meteorit misterios chiar în apropierea planetei Tau Ceti f. Acel meteorit se dovedește a fi de origine organică, cu posibilitatea de a se multiplica rapid, dar și de a reproduce alte organisme vii. Echipajul trebuie să supraviețuiască pe o navă mare și întunecată, unde oricine poate fi extraterestrul. Avem puțin din Alien și puțin din The Thing, într-o poveste care nu iese foarte mult din tiparele jocurilor de la Supermassive de până acum.
Asta pentru că ceea ce pornește drept o idee simplă, se dezvoltă destul de mult pe parcurs și ajunge spre final să nu mai semene deloc cu ceea ce părea că este la început. Iar tu, din postura de jucător ai o influență destul de mare pentru direcția în care merge povestea. Asemeni oricărei „experiențe cinematice interactive”, ajungi să îi controlezi pe rând pe fiecare dintre membrii echipajului, în diverse scenarii. Și alegerile pe care le faci în converații, deciziile de moment în situații critice și cam oricare apăsare de buton au efecte directe în continuarea și dezvoltarea poveștii. Poți decide atitudinea fiecărui personaj, cine trăiește și cine moare, pe cine bănuiești că ar fi „intrusul” și tot așa, în funcție de fiecare secvență.
Povestea nu este o operă de artă, și nici nu ar avea cum să fie. Nu există o cale „corectă”, iar faptul că trebuie să ia în calcul la tot pasul faptul că anumite personaje pot muri, duce la niște scenarii destul de generice, în fond. De asemenea, unele personaje sunt scrise mai bine decât altele, iar prestațiile actorilor sunt, de asemenea, variabile, de la foarte bune la amatoricești. Lashana Lynch în rolul Briannei Young, actrița de pe copertă și cea mai apropiată figură de un „personaj principal” din joc, face o treabă foarte bună, alături de Danny Sapani în rolul comandantului Stafford. Restul personajelor au momente mai bune sau mai slabe, dar unele (precum primul personaj pe care îl controlezi în joc, Carter) primesc o prestație aproape amatoricească, fără prea mult efort investit în livrarea replicilor.
Alegeri multiple și mult „stealth”
Dar Directive 8020 face și câteva lucuri diferit față de jocurile din antologia The Dark Pictures, Until Dawn sau The Quarry. Atunci când pornești jocul, acesta încurajează să îl alegi este Explorer Mode, care îți permite oricând să „derulezi” alegerile anterioare (Turning Points) și să explorezi și alte căi alternative în poveste. Astfel, nu mai trebuie să reiei un capitol întreg sau întregul joc de la capăt doar pentru a vedea consecințele altor alegeri. Asta are însă și efectul de a scade mult din tensiunea asociată cu acest tip de jocuri, știind că oricând greșești sau oricând nu ești mulțumit de alegerile făcute, poți să le repari cu o apăsare de buton. Dacă vrei o experiență mai tensionată, există însă Survivor Mode, unde fiecare alegere este finală. Totuși, spre sfârșit, jocul explică cumva și existența evenimentelor paralele, deci cumva, orice alegeri faci, toate există în universul jocului.
Un alt lucru diferit pe care îl face este că există mai mult „joc” în Directive 8020 decât în alte episoade Dark Pictures sau chiar Until Dawn. Există acum multe secvențe de stealth, în care jucătorul trebuie să se furișeze pe lângă „monstrul” care îl urmărește și în anumite momente ai chiar și capabilitatea de a riposta în cazul în care te prinde, deci nu orice greșeală este obligatoriu fatală. Din păcate, acestea sunt cam cele mai „avansate” scenarii din joc, și formula se repetă de cam multe ori pe parcursul celor 8 episoade pentru opțiunile limitate de control pe care le ai la dispoziție.
Au apărut și câteva elemente noi, mai de „joc video”, precum un scanner care poate să marcheze prin pereți „inamicul” sau să dezvăluie circuite de electricitate, cât și un comunicator, prin care poți să stai pe chat cu membrii echipajului. Nu este nimic foarte avansat, întrucât doar o singură dată în joc poți lua o decizie cu implicații reale în poveste pe baza acelor mesajele. Altfel, este doar o metodă prin care poți să mai afli câte ceva despre relațiile dintre personaje.
Poate fi jucat și drept un „party game” în multiplayer
În rest, jocul rămâne destul de simplist: explorezi diverse zone ale navei Casiopeia, aduni tot felul de indicii despre personaje și misiunea spațială și, desigur, mai rezolvi și câte un mic puzzle în care trebuie să introduci o parolă, să alimentezi ceva cu energie sau să apeși butoane într-o anumită ordine. În general soluțiile sunt ușoare în Directive 8020, iar secvențele mai tensionate în care apar secvențe de tip quick-time events sunt foarte simple. Dacă în Until Dawn, de exemplu, erau folosite toate butoanele de pe controller, direcțiile și chiar funcția de motion control pentru quick time events, în jocurile care au urmat, doar face buttons(ABXY) au fost folosite, cu eventuala apăsare rapidă a unuia dintre butoane.
Cel mai probabil însă, acest lucru se întâmplă pentru că jocurile de acest tip au devenit un soi de „party-games”, iar Directive 8020 aduce înapoi modul multiplayer, care permite mai multor jucători să controleze, pe rând, câte un personaj. Astfel, povestea „finală” este amalgamul deciziilor tuturor jucătorilor care participă. Este o idee bună pentru o adunare cu prietenii, dar faptul că jocul poate dura până la 7-8 ore face foarte grea terminarea lui în acest mod dintr-o singură sesiune, spre diferență de jocurile anterioare Dark Pictures, care durau vreo 3-4 ore fiecare. Cu siguranță cineva se va plictisi, cineva va trebui să plece sau, pur și simplu, oboseala își va spune cuvântul.
O prezentare grafică așa-și-așa
La nivel tehnic, Directive 8020 vrea să fie cel mai avansat joc de la Supermassive Games. În versiunea de PC pe care am testat-o, jocul include multiple opțiuni avansate, inclusiv path tracing și ray reconstruction, însă pe GPU-ul pe care l-am testat, un GeForce RTX 5070 Ti, astfel de opțiuni nu par a fi accesibile ușor. În 4K, cu DLSS pe „performance” (deci un 1080p upscaled la 4K), activarea Path Tracing (și automat a Ray Reconstruction) scade framerate-ul undeva între 11 și 15 FPS, în condițiile în care fără aceste opțiuni și fără Frame Generation, jocul rulează la 60 FPS cu ray tracing „standard”. Luând în calcul calitatea grafică oferită, impactul asupra performanței nu este tocmai justificat.
Fețele personajelor sunt ceva mai detaliate decât în jocurile anterioare de la Supermassive, dar în continuare nu sunt extrem de realiste. Personajele arată ca actorii pe care sunt bazate, dar chiar și cu ray tracing și cu efecte avansate precum subsurface scattering, tot au un look „digital”, nu trec de acel „uncanny valley” așa cum au reușit alte jocuri în trecut (mă gândesc în special la Hellblade 2, un alt joc Unreal Engine într-un stil „experiență cinematică interactivă”). Pentru un joc în care jumătate din timp ai prim-plan-uri cu fețele personajelor, se putea face mai mult.
Mediile de joc arată în general bine, dar nu sunt foarte diverse. Vorbim despre coridoare și încăperi sterile și întunecate, pe o navă spațială. O mare parte din joc explorezi aceleași câteva zone, în diverse scenarii (crew quarters, mess hall, hydroponics, etc.). Acestea sunt destul de detaliate, dar oferă destul de puțină interactivitate în afară de clasicele documente și înregistrări pe care le găsești peste tot. Acest joc are însă o mare afinitate pentru guri de aerisire și spații tehnice, întrucât petreci foarte mult timp furișându-te prin ele. Și contrar așteptărilor, nu se întâmplă prea multe evenimente „horror” pe acolo, fiind mai degrabă înlocuitoare pentru ecrane de încărcare decât altceva. Pe parcurs, aspectul mediului de joc se mai schimbă odată cu evoluția infestației extraterestre, dar se vede că numărul de „camere” a fost limitat intenționat, probabil din considerente economice. Deh, studioul s-a confruntat cu multe schimbări pe parcursul dezvoltării, precum vânzarea către o altă companie, plecarea fondatorilor și concedierea a mai mult de jumătate din angajați, toate în ultimii trei ani, în timpul dezvoltării jocului.
Dacă este ceva ce aș putea să laud cu adevărat la capitolul grafică, sau mai degrabă grafică ȘI direcție artistică, este design-ul monștrilor care apar spre final. Chiar dacă nu sunt nici pe departe foarte originali în design, fiind clar inspirați de filmul The Thing, sunt de ajuns pentru a te neliniști de fiecare dată când îi întâlnești.
Un upgrade față de Dark Pictures, dar nu depășește „originalul”
Directive 8020 folosește o structură pe care am mai văzut-o în diverse jocuri anterior, de exemplu în Alan Wake, unde între episoadele de aproximativ o oră fiecare există o pauză în care este redată o melodie. Îți oferă puțin răgaz, iar selecția de muzică este bună, chiar dacă nu de fiecare dată par că au legătură directă cu povestea jocului. De altfel, această structură episodică încurajează atât să îl joci puțin câte puțin, cu pauze între episoade, fie să îl „binge-uiești” ca pe un serial de pe Netflix.
Mi-aș fi dorit ca Directive 8020 să fie mai aproape de Until Dawn și mai puțin similar de jocurile Dark Pictures anterioare, care erau mult simplificate. Cumva însă, acesta pică fix la mijloc. Nu se ridică la nivelul jocului care a consacrat studioul, dar este cu o treaptă peste jocurile Dark Pictures anterioare. Se vede că este un joc realizat cu un buget restrâns, dar care totodată încarcă să țintească mai sus, iar asta se reflectă și în preț. Dacă jocurile anterioare costau 30 euro la lansare, Directive 8020 este un joc de 50 euro. Este ceva mai lung, mai complex și parcă mai bine închegat.
