Blizzard i-a lăsat pe fanii Diablo să se coacă la foc mic timp de 12 ani (mai mult decât durează majoritatea căsniciilor în ziua de azi), iar aceştia au îndurat răbdători, cu banii pregătiţi sub saltea, sosirea lui Diablo III. Este noul joc al Blizzard ceea ce aşteptam cu toţii?
Ziua de 15 mai va rămâne în memoria gamerilor drept clipa în care a fost lansat unul dintre cele mai aşteptate jocuri din această decadă – Diablo III. Văzut de departe jocul este un action RPG cu o rejucabilitate ridicată, o campanie single player solidă şi un multiplayer extrem de bine implementat. Peste toate acestea cade însă magia Blizzard, ingredientul secret care ridică jocul la statutul de clasic.
În cazul lui Diablo III acest “topping” special este compus dintr-un gameplay extraordinar de divers, un sistem revoluţionar de construcţie al personajului, un arsenal enorm de arme şi armuri şi un multiplayer care îţi permite să te bucuri de aventură împreună cu prietenii, cu doar câteva click-uri. Totul rafinat până aproape de perfecţiune (după 12 ani era de aşteptat).
Single player online
Blizzard a decis să facă o mişcare extrem de riscantă cu Diablo III, mişcare ce le-a adus şi o mulţime de critici: jocul, inclusiv modul single player, necesită o conexiune constantă la internet. Nu ai interenet, nu poţi juca. Explicaţia producătorilor este una destul de complexă iar unele argumente sunt pertinente, însă adevărul este că din moment ce ai plătit 60 dolari pe un produs ar trebuie să te poţi bucura de el fără probleme. Blizzard a avut “norocul” ca în primele zile după lansare serverele să nu facă faţă, utilizatorii trezindu-se cu mesaje de eroare, lag şi alte probleme cel puţin enervante. 
Mulţi dintre ei şi-au exprimat frustrarea notând jocul cu calificative minime pe unde au apucat, fapt ce explică rating-ul mai scăzut decât ne aşteptam. În mare măsură aceste probleme sunt însă depăşite. În momentul în care am testat jocul nu am întâmpinat nici un fel de probleme de conectare sau erori, iar lag-ul s-a resimţit poate de 2-3 ori în cele peste 30 de ore de joc.
Distrugătorul de mouse-uri
Se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. În cazul lui Diablo III cărarea e pavată cu miile de cadavre ale demonilor pe care i-ai exterminat cu ajutorul unei varietăţi uriaşe de abilităţi şi vrăji.
Totul începe din nou în Tristram și nu poți să nu te simți nostalgic revizitând acea familiară “gură de rai” și descoperind Anvil of Fury sau sabia Griswold’s Edge. Fără să dezvăluim prea multe despre poveste, putem spune că aceasta este suficient de solidă pentru a propulsa lucrurile, cu câteva momente surpriză şi cu personaje bine conturate, cu care chiar merită să schimbi mai mult de câteva replici. Pe lângă cinematics-uri şi naraţiunile periodice, o mare parte a informaţiilor despre lupta dintre îngeri şi demoni şi despre lumea din jurul tău o vei afla descoperind jurnale, relatări ale unor alţi aventurieri sau discutând cu unul dintre cele trei personaje care te pot însoţi în luptă – un templier, un arcaş cu un trecut nu tocmai curat şi o vrăjitoare. Artizanul, un fierar care îţi permite să creezi noi arme şi să le dezmembrezi pe cele vechi şi bijutierul, care te asistă atunci când ai nevoie să creezi pietre perfecte din nestemate mai slabe, au la rândul lor personalităţi interesante. Vei ajunge să asculţi cu plăcere poveştile de glorie ale lui bijutierului Shen, care în spatele unor haine ponosite ascunde un mister de proporţii.
Locaţiile din joc sunt şi ele impresionante şi deşi începi în anostul Tristram, vei ajunge să străbaţi dunele înroşite de sânge din jurul Caldeum, colorata bijuterie a deșertului, să te lupţi pe meterezele unei fortăreţe luate cu asalt de forţele iadului sau să păşeşti pe aleile de cristal ale Raiului.
Din punct de vedere grafic lucrurile sunt oarecum complicate. Blizzard a încercat să ofere un joc care să ruleze pe o gamă largă de sisteme, dar care să arate totuşi suficient de bine pentru a nu părea demodat. Peisajele pictate reuşesc adesea să îţi fure privirea, iar animaţiile sunt impresionante, însă nu poţi să nu speri la mai mult. Simți constant nevoia de a vedea mai multe detalii, fie că este vorba despre o creatură, un personaj sau o armură. Ne-am obișnuit cu RPG-uri care strălucesc la capitolul grafică, în care poți vedea până și petele de sânge de pe dinții unui monstru iar strălucirea armurii eroului îţi ia ochii. Diablo III nu este aşa, însă nici nu este un joc inestetic.
Creaturile sunt diverse, în special în actele II, III şi IV, iar boşii memorabili. Şi aici sunt însă unele probleme. Un contur roșu, care are deja zeci de pagini dedicate pe forumuri, are rolul de a marca inamicii, însă acesta tinde să interfereze cu designul creaturilor, distrăgând atenția şi afectând estetica jocului.
Blizzard a introdus şi un sistem fizic, ce îţi permite să interacţionezi cu mediul. Dacă vrei să “frăgezești” un grup de inamici care stau la baza unui zid în ruine ai de multe ori ocazia să prăvălești zidul peste ei distrugând suporturile.
Cu barda şi cu păpuşa voodoo
Diablo III schimbă aproape radical tipul de personaje cu care poţi să porneşti la luptă. Dacă în 2 puteai opta pentru Necromancer sau Amazoană, acum poţi să alegi între cinci clase diferite: Barbar, Witch Doctor, Demon Hunter, Wizard sau Monk.
Barbarian şi Monk se bazează pe lupta corp la corp, împărţind lovituri devastatoare cu pumnii, cu toiege, cu săbii şi topoare, în timp ce Wizard-ul pune accent pe un arsenal uriaş de vrăji, foc şi gheaţă. Witch Doctor-ul seamănă puţin cu Necromancerul din Diablo II, având capacitatea de a împărţi blesteme şi de a chema diferiţi companioni nu tocmai vii care să îl asiste în luptă. Demon Hunter-ul vine în locul Amazoanei şi al Assassin-ului, fiind o clasă care preferă lupta de la distanţă şi capcanele. Asemănările nu sunt însă foarte multe, noile clase fiind o gură de aer proaspăt.
Sistemul de level-up şi construcţia caracterului s-au şi ele schimbat radical. Blizzard a încercat să elimine toate elementele care te făceau să-ţi pierzi vremea prin meniuri, cum ar fi alocarea de puncte pentru viaţă, putere, etc. Acestea sunt alocate acum automat în funcţie de clasă.
Ai la dispoziţie 6 sloturi pentru 24 de abilităţi diferite pentru fiecare caracter, precum şi o serie de rune diferite care modifică aceste abilităţi. Rezultatul este o libertate şi o varietate enormă în construcţia caracterului şi în abordarea luptei. În cazul barbarului spre exemplu poți combina Ground Stomp cu o rună care atrage inamicii spre tine iar apoi să declanșezi Revenge, un atac circular ce îi afectează pe toți inamicii din jur și care îți umple viața.
Eliminarea de inamici este răsplătită la fel ca într-un FPS cu o serie de „laude”. E mai mult decât satisfăcător să auzi barbarul urlând “Carnea ta e moale!!!”, după ce ai anihilat un grup imens de inamici. La fel ca în Croitoraşul cel Viteaz, poţi să ucizi o mulţime de monştri cu o lovitură, iar dacă depăşeşti cifra de 10 jocul va afişa pe display Massacre şi te va recompensa cu un mic bonus de experienţă. Odată ce ai terminat jocul pe dificultatea Normal nu te mai aştepta însă la multe fapte de vitezie. De la Nightmare şi până la Inferno vei ajunge să cunoşti frustrarea.
Navigarea se face printr-un sistem de waypoint-uri, iar town portal-ul revine și el însă într-o formă puțin diferită. Nu îl mai poți activa în voie, evitând situațiile dificile. Ai nevoie de câteva secunde pentru a-l activa. Nici poţiunile de viaţă nu mai pot fi băute instant, fiind nevoie de un interval de timp pentru reîncărcarea acestora. Acest aspect este suplimentat de apariţia unor globuri de viaţă, pe care le poţi culege pe câmpul de luptă în momentul în care ai ucis un inamic şi care de multe ori fac diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Pe lângă gameplay-ul în sine, principala atracţie este descoperierea de noi arme şi armuri, care cresc puterea personajului. Diversitatea este uriaşă, însă am rămas dezamăgiţi de o serie de elemente. În primul rând aspectul “ieftin” al obiectelor din inventory, care par să fi fost desenate fără prea multă bătaie de cap, iar în al doilea rând procentul foarte mic de obiecte legendare (cele unice din Diablo 2) pe care ai șansa să le găsești. Dacă în Diablo II dădeai peste arme și armuri unice și de set cel puțin de câteva ori per fiecare nivel de dificultate, acum ai șansa să dai peste unu-două astfel de obiecte abia pe după ce ai atins dificultatea Inferno. Totul pentru a te împinge spre Auction House, un sistem ce îţi permite să vinzi sau să cumperi arme într-un magazin virtual, folosind bani reali sau virtuali.
Multiplayer
Diablo III este un joc perfect pentru a petrece câteva ore în spaţiul virtual, împreună cu prietenii. Tot ce trebuie să faci este să îţi adaugi cunoştinţele în lista de prieteni, iar apoi să îi inviţi să intre în luptă alături de tine, prin intermediul unei interfeţe extrem de intuitive. În cazul în care nu e nimeni online poţi pur şi simplu să deschizi jocul tău pentur public şi să aştepţi. Ai mari şanse ca un alt jucător să te remace şi să decidă să ţi se alăture în cruciadă. Unde-s doi puterea creşte, însă nu doar a ta cu şi a inamicilor. Cu toate acestea este mult mai uşor ca un barbar să atragă atenţia adversarilor în timp ce un Wizard îi coace încet din linia secundă.
Momentan nu poţi opta decât pentru modul cooperative, însă Blizzard pregăteşte în curând şi un mod PVP (Player Vs Player).
Concluzie
Blizzard reuşeşte să creeze un nou joc care îţi va mânca zilele şi nopţile, îţi va dispera prietena şi îţi va afecta performanţele la şcoală şi la muncă. Tot ce ţi-ai putea dori de la un joc video. connect îi acordă nota 9.
Diablo III poate fi achiziţionat de la Flanco, la preţul de 229 lei.
