O să încep acest review cu o sinceră recomandare: mergi la cinema și uită-te la acest film, pe cel mai mare ecran la care ai acces, pentru că merită. Da, toată lumea îl laudă, sunt cuvinte foarte mari scrise și spuse despre acest film, dar sunt binemeritate. Dune: Part Two este probabil cel mai apropiat lucru pentru generațiile mai noi de a avea o experiență cinematografică similară cu cea oferită de alte sequel-uri legendare, precum The Lord of the Rings: The Two Towers sau Star Wars: The Empire Strikes Back. Nu vorbesc aici de calitatea filmelor neapărat, pentru că e foarte greu să compar Dune: Part Two cu filme pe care le-am mai văzut de 5-10 ori și care au avut timp să crească și să își găsească un loc în zeitgeist-ul cinematografiei, ci de impactul pe care îl poate avea asupra unor noi (sau vechi, de ce nu) generații de cinefili.
Ca de obicei când vine vorba de review-uri, nu o să dau vreun spoiler, dar o să vorbesc de câteva aspecte care apar în trailere, pe care poate nu le știai. Deci, dacă nu ai mers încă la Dune: Part Two, și nu vrei să riști să afli lucruri, fă-o și poți să citești ce am scris aici după aceea, nu o să mă supăr. 🙂
Povestea imposibil de adaptat, transformată în adaptare memorabilă
Dune: Part Two este regizat tot de Denis Villeneuve, ca și prima parte, și scenariul este scris de el și Jon Spaihts, adaptat după cartea lui Frank Herbert. Distribuția este absolut stelară, cu Timothée Chalamet, Zendaya, Josh Brolin, Rebecca Ferguson, Javier Bardem, Austin Butler, Florence Pugh și mulți alții, inclusiv o actriță care are un cameo foarte scurt, într-un rol ce pare că va avea mai multă importanță în inevitabila parte a treia a seriei.
Povestea începe imediat după finalul lui Dune din 2021, cu Paul Atreides (Chalamet) și mama lui (Rebecca Ferguson) alăturându-se Fremenilor, poporul de pe Arrakis, conduși de Stilgar (Javier Bardem). Paul începe să se antreneze alături de aceștia pentru a înțelege cum să supraviețuiască în deșertul de pe Arrakis, cu scopul final de a se răzbuna pe cei care i-au ucis familia.
Dune a fost mereu considerată o poveste aproape imposibil de adaptat, din mai multe motive. Este o lume extrem de complexă, cu o mulțime de intrigi, dialoguri, foarte multă politică și nu are nici acel aspect vibrant, ultramodern, cyberpunk-ish, pe care îl găsești în alte cărți din genul science-fiction. Cu toate acestea, Denis Villeneuve și Greig Fraser, care este directorul de imagine al filmului (cinematographer), au demonstrat deja în primul Dune cât de impunător și de bine poate fi redat pe marele ecran un deșert arid. Dune: Part Two profită din plin de setup-ul pe care i l-a făcut prima parte, te aruncă direct în mijlocul acțiunii și nu se folosește de scene de expozițiune, care să îți spună, ca unui copil mic, ce se întâmplă pe ecran.
De asemenea, dacă ești unul dintre cei care s-au plâns de momentele „moarte” din primul Dune, vei fi fericit să afli că aici nu prea există. Primești mai degrabă scurte pauze între scene pe care le vei ține minte mult timp, pentru a nu te simți copleșit și pentru a avea clipe de respiro în care să îi poți șopti celui de lângă tine cât de bună a fost scena care tocmai s-a încheiat. Ce vreau să spun cu asta, este că pacing-ul filmului e excelent.
Grandoarea imaginilor
Vizual, totul în Dune: Part Two e o încântare (mai puțin schimbările frecvente dintre o scenă foarte întunecată și una foarte luminată, care îți atacă puțin ochii). Deșertul este din nou impunător, și sincer nu cred că există un om care să înțeleagă mai bine decât Greig Fraser în Hollywood-ul actual cum să expună pe ecran dimensiunea unui obiect. Totul în Dune pare uriaș, de la deșert până la vehiculele de transport sau cele care minează mirodenii, iar viermii de nisip sunt absolut gigantici. Experiența de a vedea pe un ecran uriaș scena în care Paul încearcă să meargă pe un vierme de nisip e ceva ce nu vei uita prea curând, și este fascinant să afli cât de dificil a fost de filmat și cât a durat întreg procesul: 44 de zile.
Și bineînțeles, nu am cum să vorbesc despre felul în care arată Dune: Part Two fără să menționez scena de pe Giedi Prime, planeta Harkonnenilor, filmată în alb-negru, cu infraroșu. Este o tehnică pe care Fraser a mai folosit-o în Zero Dark Thirty și în Rogue One, însă aici este mai eficientă și mai spectaculoasă ca niciodată. Am văzut recent și în Zone of Interest, un film despre care am și făcut un Oscars Preview, o scenă filmată tot cu infraroșu, care însă se simte total din alt film. În Dune, funcționează incredibil, pentru că oferă planetei Harkonnenilor un aspect complet diferit, care iese în evidență și îți atrage atenția asupra ecranului imediat. Este folosită și ca scena de introducere a lui Feyd-Rautha, antagonistul principal al filmului, interpretat de Austin Butler, și îl face să se simtă mult mai amenințător și mai crud.
Sunt de fapt o mulțime de scene pe care ți le vei aminti din acest film, după ce îl vezi, un semn al faptului că ai parte de o experiență cinematografică remarcabilă. Dune: Part Two este filmat digital cu camere IMAX, apoi transferat pe film de 35mm și apoi scanat din nou digital. Procesul nu a fost deloc unul ușor, însă a fost făcut pentru ca imaginea să aibă puțin din ce e mai bun la ambele moduri de filmare, adică un aspect curat, dar nu prea curat (cum este spre exemplu cel din Avatar 2), cu puțin efect de graining, specific cadrelor pe film.
Efectele speciale sunt și ele magistrale, și pentru cele 2 ore și 46 de minute în care te uiți la Dune: Part Two, vei fi transportat în lumea filmului. Totul arată extraordinar de realist, de la viermii de nisip până la navele uriașe și furtunile de nisip și, comparativ cu alte blockbustere din ultimii ani care au avut probleme mari la acest capitol, Dune este la ani lumină distanță.
Geniul lui Villeneuve
Cred cu tărie că Denis Villeneuve este cel mai bun regizor de la Hollywood, la acest moment. Fiecare film pe care îl face, chiar dacă nu este unul de succes la box-office (Blade Runner 2049), este unic și complet diferit de celelalte. A abordat deja suficiente genuri pentru a-și dovedi versatilitatea, și în fiecare peliculă a sa aduce ceva memorabil, un element care face ca acel film să se distingă de altele din același gen și să pară mereu fresh. Villeneuve a spus, într-un interviu care a fost citat de multe ori, că urăște dialogurile, și că preferă să spună o poveste strict dintr-un punct de vedere vizual. Și indiferent de părerea fiecăruia despre el și filmele sale, nu cred că poate nega nimeni că Villeneuve are un simț estetic aparte, unul prin care vorbește și spune uneori mult mai multe cuvinte decât ar putea să o facă 3 pagini de dialog.
Distribuția este extraordinară, și aproape fiecare actor are un moment de strălucire. Singurul punct slab aș zice că este Christopher Walken, care cumva e singurul ce nu se confundă cu personajul său. Adică atunci când mă uit la Împărat, nu îl văd pe el, ci mai degrabă pe Christopher Walken în rolul său.
La polul opus, sunt toți ceilalți. Timothée Chalamet este excelent în rolul lui Paul Atreides, și e cu atât mai impresionant cu cât acest film vine la doar câteva luni după Wonka, un rol care nu putea fi mai diferit de cel de aici. Evoluția lui Paul este remarcabilă și Chalamet devine credibil în rolul de conducător, iar momentul său de speech este unul excelent scris și interpretat. Nu e cea mai bună interpretare din cariera sa, dar e pe un foarte apropiat loc 2, după cea din Beautiful Boy.
„Elvis has left the building”
Cel despre care se va vorbi însă cel mai mult (și se vorbește deja) este Austin Butler, în rolul lui Feyd-Rautha. Absolut îngrozitor personaj, în cel mai bun sens al cuvântului, un psihopat care te face din primele secunde în care îl vezi să te temi de el și să înțelegi cât de periculos este. Elvis a dispărut, nu mai există urmă de el, și mă bucur enorm pentru asta, fiindcă Butler risca să fie văzut mulți ani de acum încolo doar în acel rol. A demonstrat însă că este extraordinar de versatil, că știe cum să atragă atenția privitorului și Feyd-Rautha este un personaj care ar trebui să fie adus în discuție la final de 2024, când încep să fie acordate premiile pentru cel mai bun actor în rol secundar.
Se simte puțin absența lui Rabban (Dave Bautista), care trece în planul secund în acest film, mai ales odată cu apariția lui Feyd-Rautha. E de înțeles, dar tot mi-ar fi plăcut să îl mai văd într-o scenă sau două. În plus, trebuie să-l menționez și pe Stellan Skarsgård, care a stat în scaunul de machiaj 10 ore zilnic, pentru a deveni Baronul Harkonnen.
Zendaya este și ea un punct forte al filmului, deși rolul ei este puțin schimbat față de cărți. Portretizată ca o luptătoare experimentată, Chani este extrem de importantă pentru Paul (și viceversa), și lucrul acesta se vede în fiecare interacțiune dintre ei, deși am văzut ceva oameni care au spus că nu există chimie între cei doi. Eu nu cred asta, dimpotrivă, mi se pare că cei doi au o relație extrem de credibilă și de bine dezvoltată, și înțelegi deciziile lui Chani și emoțiile pe care le resimte.
Javier Bardem este însărcinat cu momentele de umor ale filmului și face o treabă excelentă. Stilgar este un personaj foarte bine conturat, cu un scop clar și credințe bine stabilite, ușor de înțeles, dar dificil de interpretat în unele momente fără a cădea într-o ușoară parodie, iar Bardem face treaba asta foarte bine. Și nu am cum să nu o menționez și pe Rebecca Ferguson, care este excelentă în rolul Jessicăi, mama lui Paul Atreides, și care are câteva scene foarte bune, în care arată cât de amenințătoare poate fi.
În fine, două cuvinte despre coloana sonoră, pe care o ascult și acum, când scriu acest review. Este excelentă, probabil cea mai mare reușită a lui Hans Zimmer de ani buni, fiind cu adevărat memorabilă. O singură scenă importantă din film nu beneficiază de coloana sonoră a lui Zimmer, însă decizia este una foarte bună, crescând impactul și emoția pe care aceasta le provoacă.
