După succesul jocurilor cu Spider-Man, studioul Insomniac pare că a demonstrat că înțelege destul de bine materialul sursă și are talentul și viziunea pentru a crea un univers pentru jocuri video care abordează destul de diferit personajele celebre Marvel. Wolverine este următorul titlu pe acea listă, iar odată cu el, avem parte și de o schimbare semnificativă de gameplay, structură și storrytelling. Dacă mediul open-world prin Manhattan și Brooklynn era perfect pentru Spider-Man și abilitățile lui, Wolverine este mai degrabă un personaj în care un joc de acțiune pură, „ca pe vremuri”, este mai bine potrivit. Astfel, noul Marvel’s Wolverine este mai degrabă apropiat de vechile jocuri God of War sau Devil May Cry, decât cu Spider-Man, iar asta nu este deloc un lucru rău.
Povestea lui Logan, reimaginată de Insomniac
Așa cum jocurile Spider-Man au „reinventat” puțin povestea personajului, și noul Wolverine încearcă să ne surprindă. Desigur, cei de la Insomniac folosesc multe dintre elementele deja stabilite în zecile și sutele de serii de benzi desenate Marvel lansate de-a lungul timpului, dar le adaptează la o poveste complet nouă, originală și, pe alocuri, cu adevărat surprinzătoare.
Wolverine nu este un joc „X-Men”, întrucât la începutul jocului anti-eroul nostru este membru al Team X, o echipă de super eroi condusă de Nathanial Essex, și din care mai fac parte alte personaje celebre precum Sabertooth sau Mystique. La începutul jocului, Essex este capturat de Trask (inventatorul Santinelelor care vânează mutanți), iar Wolverine se întoarce în Team X după câțiva ani de absență. Jocul nu pierde prea mult timp cu introducerile. Trebuie să îți cam dai seama tu, ce și cum, dar pe parcurs, prin excelentele secvențe cinematice, dar și prin discuții cu personajele, începe să se contureze firul narativ. Nu vreau să dau prea multe spoilere, dar cu siguranță merită să joci Wolverine chiar și doar pentru poveste, indiferent dacă îți place sau nu restul elementelor jocului, mai ales dacă ești fan al universului Marvel.
Ajută și faptul că avem parte de o distribuție de excepție. Jocurile au ajuns cumva ca filmele, indiferent de cât de bine sunt executate la nivel de gameplay (ajungem și acolo), de multe ori actorii aleși și prestațiile lor amplifică mult experiența completă a jocului. Nu știu cum se face, dar Wolverine este din nou jucat de un australian Liam McIntyre (după Hugh Jackman), care reușește să ne arate noi dimensiuni ale acestui personaj celebru. Apoi îl avem, desigur pe Troy Baker, într-un alt rol excelent, dar care nu se ridică la culmile carierei lui (Joel din Last of Us și Higgs din Death Stranding 2) și prestații de top de la Krizia Bajos în rolul Jean Grey, Brett Gipson ca Sabertooth și Nicole Pacent în rolul Mystique. Acestea sunt personajele care primesc cel mai mult timp pe ecran și reușesc să ofere prestații credibile, de multe ori emoționale și de fiecare dată captivante.
Încă un joc cu grafică excelentă pe PlayStation 5
Așa cum era de așteptat, jocul arată excelent. Insomniac Games au demonstrat de-a lungul timpului că înțeleg foarte bine hardware-ul consolelor PlayStation 5, iar Wolverine este unul dintre cele mai arătoase jocuri ale lor. Cumva însă, acest titlu nu folosește tehnici ultra-moderne precum iluminare globală cu ray-tracing sau alte astfel de elemente. Există umbre realiste cu ray-tracing, dar cam atât. Cu toate acestea, totul arată excelent și se vede că fiecare locație și fiecare personaj au fost atent construite de mână. Studioul lucrează cumva pe „stilul vechi”. Ajută și faptul că am rulat jocul pe PlayStation 5 Pro, practic având acces la cea mai avansată versiune a sa. Cu PSSR2 upscaling, în modul performance, nu am putut observa artefacte de renderizare sau upscaling, iar totul a arătat excelent tot timpul. Iar framerate-ul a fost de minimum 60 de cadre pe secundă, întrucât pe ecrane la 120 Hz îl poți debloca în modul performance. În gameplay obișnuit, acesta stă pe la 70-80 FPS constant, cu efectele ray-tracing active. Există și un mod Fidelity la 30 FPS, cu rezoluție ceva mai înaltă și ray-tracing la calitate mai înaltă dar nu recomand, mai ales pe Pro. Pierderea fluidității într-un astfel de joc se simte și nu merită în detrimentul unei imagini puțin mai „sharp”.
Și cred că aici ar trebui să începem să discutăm și despre jocul în sine. Pentru că nu este un titlu open-world, jocul este împărțit pe capitole, o abordare clasică. Începi o „misiune”, o parcurgi, ajungi la un boss sau îndeplinești obiectivul și apoi urmează cinematic, sau poate un mic interludiu în care poți să mai discuți cu personajele înainte să alegi să progresezi mai departe. Asta nu este un lucru rău și poate fi chiar un avantaj al lui Wolverine pentru cei care nu au timp sau chef să mai exploreze din nou un oraș întreg, plin de obiective secundare repetitive la tot pasul. Și parcă nici nu i s-ar fi potrivit prea bine lui Wolverine, care este un personaj mai „nomad”.
Mediile de joc sunt în general realizate cu limite bine definite. Fie că ești într-o fabrică de Santinele, fie într-o pădure, că te afli într-un port, sau pe străzile înguste Madripoor sau Tokyo, sau chiar într-un cazinou de lux, nu te poți duce unde vrei, când vrei. Logan are totuși și abilități care par gândite și pentru un joc ceva mai deschis, deci poți să escaladezi pereții folosind ghearele, sau să te prinzi de margini, asemeni unui joc în stil Uncharted. Aceste elemente par să compenseze puțin pentru lipsa mediilor vaste, iar de multe ori te ajută să ajungi la diverse obiecte colecționabile sau resurse folosite pentru deblocarea de abilități noi sau costume.
Gameplay cam simplist, similar cu cel ale jocurilor clasice ale genului
Sistemul de luptă mi-a amintit foarte mult de jocurile de acțiune clasice, precum God of War 1-3 sau Devil May Cry, cu combo-uri în genul pătrat-pătrat-triunghi. Dar acest stil de gameplay a fost adaptat foarte bine la felul în care Wolverine se luptă. De exemplu, acesta este extrem de mobil și poate să se arunce de la distanță către majoritatea inamicilor din proximitate. Astfel, poți controla foarte bine arenele. Totul este foarte fluid și dinamic, iar din când în când apar și diverse pericole prin arene, care oferă oportunități de a arunca un inamic în gol, sau într-o baie de metal topit, ori în țepi atașați pe pereți.
Wolverine are atacuri puternice, care pot elimina anumiți inamici de bază din câteva lovituri, iar asta ar putea fi o problemă, care face jocul prea ușor, nu? Ei bine, da și nu. La început poate că te simți cam invincibil, dar Insomniac introduce pe parcurs inamici din ce în ce mai puternici, cu abilități din ce în ce mai periculoase. Va trebui să înveți nu doar să ataci, ci să și parezi, să te eschivezi și să joci ceva mai tactic, odată ce avansezi în joc.
Există un sistem de progresie destul de stufos, care deblochează pe parcurs multe bonusuri, abilități speciale și noi tehnici de atac, sau contra-atac, cât și un sistem de abilități pasive, care pot fie echipate asemeni unui loadout. Inițial nu pare că aceste upgrade-uri fac prea multe, dar pe parcurs, odată ce deblochezi mai multe și înveți să le folosești cu adevărat, devin foarte utile. Sfatul meu este să nu uitați niciodată puncte necheltuite de upgrade, întrucât jocul pare să fie perfect balansat pentru a fi „la zi” cu ele. Dacă o arenă sau un boss ți se pare prea greu, probabil că ai upgrade-uri de făcut.
Dar cum ar putea Wolverine să „moară”? Este un mutant cu puteri care îi permit să se vindece singur (da, inclusiv costumul se vindecă, dar există o explicație in-game pentru asta). Ei bine, această problemă a fost rezolvată destul de elegant. Da, Wolverine are o bară de viață, iar atunci când aceasta se consumă, poți vedea un ecran de Game Over, dar dacă ai ceva „rage” stocat în bara de sub health, acesta poate să își refacă parțial (sau complet) bara de viață și să continue lupta. Practic, jocul te încurajează să fii agresiv, să ataci și să parezi atacuri constant, nu să fugi, dacă vrei să ai întotdeauna încă o șansă înainte de încărcarea ultimei salvări.
Aceași bară de rage este folosită și pentru a activa puterile speciale ale lui Wolverine, care, de obicei, dau damage mare în jur sau pot să accentueze efectele de self-healing. Din păcate, foarte târziu în joc apare și echivalentul „Rage of the Gods” din God of War, când Wolverine poate să intre într-un mod dezlănțuit în care are damage mai mare și își reface automat viața.
Sunt însă și câteva elemente în lupte care nu mi-au plăcut, în mod special. Varietatea inamicilor mi se pare una dintre cele mai mari probleme. De la început și până spre final te lupți în mare parte cu aceleași 3-4 feluri de inamici, uneori schimbați cu variante echivalente ale diverselor facțiuni pe care le întâlnești pe parcurs. Apar din când în când surprize, dar întrucât sistemul de luptă doar primește mici ajustări și nu este foarte mult diferit de la început și până la final, uneori se simte că faci același lucru la nesfârșit.
Confruntările cu boșii mai taie din „monotonie”, iar unele sunt cu adevărat dificile, dar nu este nimic ce un veteran al jocurilor de acțiune nu poate să parcurgă fără mari eforturi pe dificultatea normală. Îmi place însă că din când în când Wolverine se aliază cu membrii Team X, iar asta permite câteva atacuri sinergice, la care nu ai de obicei acces. Totul se întâmplă foarte fluid în timpul jocului, cu mișcări de cameră foarte bine puse la punct, care nu te scot deloc din frenezia luptelor. Există și un mod „story” pentru cei care nu vor să își bată capul prea mult și sunt mai interesați de partea narativă decât de provocările de gameplay.
Un joc linar într-un ocean de titluri open world
„Problema” cu Wolverine, la final de zi, este că Insomniac și industria în general ne-a obișnuit cu experiențe ceva mai stufoase în materie de conținut și mai deschise. Nu este deloc un joc rău, ba chiar mi-a fost destul de greu să îl las din mână odată ce l-am început și l-am terminat în doar vreo 3 zile. Ajută și că nu este un joc foarte lung: în jur de 12-15 ore, cu tot cu activitățile secundare precum nivelurile de tip „challenge” pe care le deblochezi în fiecare misiune.
Poate fi durata perfectă pentru cineva care are timp să se joace doar câteva ore după serviciu seara, dar pentru cei care vor o experiență cu totul captivantă care să te lase să „trăiești” în acel univers pentru câteva zeci de ore, ar putea fi dezamăgitor. Aș asemăna însă noul Wolverine cu alte jocuri de succes de la Insomniac, precum cele din Seria Ratchet & Clank, care întotdeauna oferă o experiență de calitate, foarte bine finisată, cu grafică și poveste captivante, dar cu o durată relativ scurtă de joc.
