Gata, ce-a fost mai rău a trecut. S-au dus primele luni din an, cele în care de multe ori motivele să mergi la cinematograf sunt la fel de multe ca cele de a păși pe bucăți de sticlă în picioarele goale (cu excepția notabilă a lui Dune: Part Two, care a ajuns în perioada asta fără să vrea), și ușor-ușor ne îndreptăm spre începutul așa-numitului sezon de vară al filmelor, când apar aproape săptămânal filmele care, măcar din trailer, par cât de cât interesante.
Unul dintre filmele destul de recent intrate în cinematografele din țara noastră este și unul care se afla pe lista mea cu top 10 cele mai anticipate pelicule din 2024: Civil War. Filmul lui Alex Garland prezintă o distopie a Statelor Unite, care uneori nu pare atât de departe, și în care țara este divizată între forțele fidele președintelui și o uniune formată de Texas și California. Lucrul acesta a dus țara în pragul unui (bingo!) război civil, iar de aici încolo începe povestea spusă de Garland.
Alex Garland e un regizor care mai mereu are foarte multe de spus, mai ales prin subiectele pe care le alege. Celelalte trei filme ale sale au fost cel puțin interesante și fiecare dintre ele a abordat un subiect diferit, și chiar dacă Men, ultima sa producție din scaunul regizoral nu m-a dat pe spate și mi s-a părut puțin prea bizară, am adorat fiecare minut din Ex Machina și, mai ales, Annihilation, pentru care lipsa unei continuări încă mă supără. De aceea, poate părea puțin ciudat că în Civil War Garland e parcă ceva mai „tăcut” decât de obicei.
Subiectul este clar mai complicat și mai dezbinant decât toate cele de până acum tratate pe Garland, și Civil War s-a bucurat și de mai multă publicitate decât celelalte filme ale sale precedente prin prisma faptului că este și cel mai scump film realizat vreodată de A24. Reprezintă practic prima încercare a celebrului studio de filme independente și de autor de a crea un blockbuster, fiind proiectat inclusiv în IMAX în Statele Unite.
Deci, avem publicitate grație subiectului, a faptului că e o premieră pentru studioul din spatele filmului, și a contextului actual de asemenea. Și lucrul acesta s-a văzut și în încasările de la box office, unde Civil War a adunat deja aproape tot bugetul investit în producția sa, în primele două săptămâni în care a rulat. Iar reacțiile publicului s-au dovedit și ele ceva mai calme decât m-aș fi așteptat, tocmai datorită deciziei lui Alex Garland de a fi mai cumpătat în felul în care își exprimă judecata sa asupra filmului. Decizia asta a fost una atât voită, cât și corectă, cred eu. Sigur, nu e foarte greu să îți dai seama de partea cui se află regizorul în acest conflict, mai ales dacă ești cât de cât familiar cu peliculele sale anterioare și cu felul în care a tratat acele subiecte. Însă, cel puțin la prima vedere, Garland se distanțează de evenimente, preferând să le prezinte din perspectiva grupului de jurnaliști pe care îl urmărim de-a lungul peliculei.
Povestea este destul de clară din primele minute ale filmului: numitul grup de jurnaliști vor să străbată o parte din America dezbinată de un război civil pentru a ajunge la Washington DC și a vorbi cu președintele înainte ca acesta să pățească ceva. Nu știm care este motivul pentru care războiul civil a pornit, dar aflăm destul de repede cine câștigă, cum se va încheia, și că numărul victimelor este unul uriaș. De-a lungul drumului, jurnaliștii vor avea de trecut prin zone controlate de ambele forțe, dar și de unii actori „independenți” ai războiului, și nu prea știi niciodată cine pe cine susține, până când e prea târziu.
Civil War este un film excelent, un pas uriaș înainte pentru Alex Garland de la Men, și care reușește să surprindă brutalitatea și dezumanizarea pe care ar provoca-o un astfel de conflict în epoca modernă într-un mod perfect. E extraordinar de greu de privit în unele momente, și nu vei vrea să îl mai vezi prea curând, pentru că ești bombardat cu scene din teatrul de război pe întreg parcursul celor aproape două ore. Civil War nu prea te lasă să respiri, aducându-ți aminte constant că pericolul e în apropiere și că orice pas poate fi ultimul al personajelor.
La asta contribuie și cinematografia, dar mai ales sunetul din acest film, care este unul perfect pentru o nominalizare (și o eventuală victorie) la Oscarurile de anul viitor pentru categoria Best Sound. În review-ul său pentru Civil War, Dan Murell descrie perfect puterea și efectul pe care îl are sunetul în acest film, spunând că „fiecare glonț se simte ca 10”. Într-adevăr, există o anumită greutate pe care fiecare foc de armă, explozie și orice tip de armament utilizat în Civil War o are, pentru că echipa de sunet, condusă de Glenn Freemantle, a dorit să producă într-un mod cât mai fidel aceste momente. Pentru asta, au mers într-un weekend la Pinewood Studios, în afara Londrei, pentru a trage cu puști de asalt M16, și a studia sunetul pe care îl scot în diferite scenarii, cum ar fi atunci când se lovesc de zidurile unei clădiri. Efectul este fix cel scontat de către Freemantle, Garland & co. – acela de a produce teroare și neliniște în sala de cinema, printr-o atmosferă asurzitoare și freamăt constant, care este rupt doar de momentele în care cei doi fotojurnaliști surprind anumite momente ale războiului – caz în care întreg sunetul filmului dispare, pentru câteva secunde.
Am mai vorbit despre conceptul acesta, de a tăia brusc sunetul într-un film, și mi se pare că este din ce în ce mai utilizat, uneori într-un mod extrem de util, alteori puțin degeaba, ca în Zone of Interest. În cazul de față, a funcționat excelent, și conferă asediului final o senzație puternică de antiteză și contrast.
Filmul e plin de imagini care îți vor rămâne întipărite în minte mult timp după ce îl vezi, dar păstrează și câteva elemente care încep să devină deja un semn al lui Alex Garland. Spre exemplu, defocusarea treptată a imaginii atunci când un personaj trece printr-un moment traumatizant, stilul său de filmare care se joacă foarte mult cu umbrele, lucruri pe care le-am mai văzut și în Annihilation și care mi-au plăcut și atunci.
Civil War este ajutat și de interpretări excelente ale actorilor, mai ales Kirsten Dunst și soțul ei, Jesse Plemons. Ea are rolul principal al filmului, cel al unui fotojurnalist de război (Lee) cu multă experiență, care a văzut mai multe lucruri oribile decât ar trebui să vadă un om vreodată. Alături de ea se află colegul său, Wagner Moura (Joel), precum și Cailee Spaeny (Jessie), care joacă o tânără pasionată de meseria de fotojurnalist. În aceeași mașină care merge spre DC își face loc și Stephen McKinley Henderson, în rolul lui Sammy, jurnalistul cel mai experimentat dintre ei și care nu mai poate ține pasul cu colegii săi mai tineri. Îmi plac toți, cu un mare plus pentru Kirsten Dunst și Stephen McKinley Henderson, care au cele mai bune interpretări din film. Sau le-ar fi avut, dacă nu exista Jesse Plemons.
Jesse Plemons este, în opinia mea, poate cel mai subapreciat actor din Hollywood la momentul actual. Este extraordinar de versatil, poate fi atât amenințător cât și comedic și niciodată nu este unul dintre punctele slabe ale unui film. Ba mai mult, e mai mereu o atracție. Așa este și aici, pentru că în Civil War a fost inclus în trailer, deși are practic un cameo de sub 5 minute doar, și într-un rol care nici măcar nu trebuia să fie al său. Plemons doar s-a aflat pe platou alături de soția sa, și aveau nevoie de un om care să joace acest rol, după ce prima alegere nu a mai putut să o facă, și așa a apărut Plemons cu interpretarea sa a unui soldat necunoscut, care stârnește teama din primele momente în care îl vezi. Nu știu exact care sunt criteriile pentru o nominalizare la Oscar ca personaj secundar, dar ținând cont că Laura Dern a câștigat pentru Marriage Story în 2020 după ce a apărut, la fel, sub 5 minute, mi-ar plăcea să îl văd și pe Plemons la sfârșitul anului printre numele care se bat la statuetă.
Sunt însă și câteva puncte slabe, dar ar trebui să ating niște spoilere ca să le explic. O să mă limitez doar în a spune că un personaj are niște schimbări prea drastice de comportament în ultima parte a filmului, și mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre motivul războiului din această Americă distopică. Iar Cailee Spaeny nu m-a impresionat foarte tare, deși am văzut că e destul de lăudată de alți critici. Face un rol bun, dar nu memorabil.
